Acul de carpit
de Hans Christian Andersen
A fost odata un ac de carpit, care-si dadea niste aere, de parca ar fi fost ac pentru dantela. El le spunea degetelor care il apucau sa fie atente cum il tin, ca sa nu cada pe podea din pricina finetii sale... Iar degetele il prindeau mai bine si il strangeau de mijloc, spunand :
-Ei, pana acolo nu ajungem noi!
-Vedeti? Am si trena, spunea acul, spunea acul, care tragea dupa el o ata lunga si fara nodrui.
Degetele l-au infipt strasnic in papucul fetei de la bucatatrie, care tocmai isi peticea incaltarile rupte.
-Ce munca injositoare! spuse acul de carpit. N-am sa ajung niciodata de partea cealalta! O sa ma rup! O sa ma rup!
Si s-a rupt.
-Ce v-am spus eu? se supara acul. V-am spus ca sunt prea fin!
"Nu mai e bun de nimic", se gandira degetele, dar inca erau obligate sa-l tina strans. Fata de la bucatarie picura pe el putina ceara pentru sigilii si il infipse in baticul ei.
-Ei, vedeti? Acum sunt o brosa! spuse acul e carpit. Eram sigur ca intr-o zi tot o sa ajung bine de tot! Daca ai fost odata cineva, ramai toata viata cineva!
Si rase in sinea lui, pentru ca dinafara nu stii niciodata de ce rade un ac de carpit. Si era foarte mundru de el, de parca ar fi manat o trasura, si se uita in toate partile.
-Pot avea onoarea de a va intreba daca sunteti cumva din aur? intreaba el un bold, care ii era vecin. Aratati minunat si aveti chiar si propriul dumneavoastra cap. Dar e atat de mic! Trebuie sa va ingrijiti sa creasca, pentru ca nu oricine poateprimi la capat o picatura de ceara de sigiliu!
Si se foi atat de plin de el, incat se desprinse din batic si cazu in chiuveta, chiar in clipa in care slujnica de la bucatarie se ridica.
-Am pornit in calatorie! spuse acul de carpit. Numai sa nu ma pierd.
Dar s-a pierdut.
-Sunt prea fin pentru lumea asta! isi spuse el, ajuns intr-un sant. Sunt atat de constient de lucrul acesta si asta ma mai consoleaza.
Si se ridica drept, spunandu-si ca nu are rost sa se intristeze.
Pe deasupra lui pluteau tot felul de lucruri : betisoare, bucati de hartie si multe altele.
-Ia te uita la ele cum plutesc! spuse acl de carpit. Si habar n-au ca eu sunt aici si privesc nepasator! Uite un bat! Nu se gandeste la nimic altceva decat la bete si el insusi e un bat! Uite cum pluteste si paiul acela, cum se mai roteste si se rasuceste! Nu te mai gandi la tine atat, ca o sa te impotmolesti printre pietrele pavajului! UIte si un ziar! To ce scria in el s-a uitat de mult si el pluteste asa, despletit, in vreme ce eu stau aici, rabdator si linistit! Stiu ce sunt si stiu ca asa am sa raman!
Intr-o zi, langa el a sclupit frumos ceva, iar acul nostru a crezut ca e diamant. Dar nu, era doar un ciob de sticla. Acul nostru se apropie de ciob si i se prezenta drept brosa.
-Pot sa va intreb daca sunteti cumva un diamant? Sunteti? nu-i asa?
Pe data incepura sa gandeasca foarte frumos unul despre celalalt si incepura sa vorbeasca despre rautatea lumii.
-Da, am trait intr-o cutiuta care apartinea unei fete, a spus acul de cusut. Si fata aceea era slujnica la bucatarie. Si avea la fiecare mana cate cinci degete, dar sa stii ca in viata mea n-am intalnit pe nimeni mai increzut decat aceste cinci degete. Si cu toate acestea, ele existau doar pentru a ma tine pe mine, sa ma scoata din cutiuta si sa ma puna la loc in cutiuta.
-Dar straluceau? se interesa ciobul de sticla.
-Sa straluceasca? As, spuse acul. Nici pomeneala. Nu aveau de ce sa fie atat de increzute. Erau cinci frati, asa s-au nascut, degete. Erau mereu drepte, unul langa celalalt, desi aveau lungimi diferite. Cel mai din margine era scurt si gros. El nu prea statea in rand cu celelalte degete. Si nu avea decat o incheietura si nu prea pute asa se aplece pre tare. Dar spunea ca daca cineva nu ar avea acel "opozabil", care de fapt este el, atunci acel cineva ar fi scutit de armata! Urma unul care se baga in toate, lucruri dulci sau amare, care arata spre soare sau spre luna si era unul dintre cele doua care se strangeau atunci cand scriau. Cel ami lung dintre ei se uita de sus la fratii lui. Mai era unul care purta un inel in jurul burtii si, in sfarsit, micutul, care nu facea nimic si era mandru tare de asta. Erau laudarosi. Su laudarosi au ramas, asa ca m-au aruncat in chiuveta!
-Si iata-te aici, stralucitor, spuse ciobul de sticla.
In aceeasi clipa, prin sant a venit mai multa apa, care a luat cu ea ciobul de sticla.
-A fost inaintat! spuse acul de cusut. Dar eu stau aici, unde ma aflu. Sunt prea fin, ceea ce e demn de respect.
Si ramase asa, drept, gandindu-ma la multe lucruri.
-Sunt inclinat sa cred ca m-am nascut dintr-o raza de soare, atat sunt de fin! Si uite, soarele pare sa ma caute aici, sub apa. Din pacate, sunt atat de fin incat nici mama mea nu ma mai poate gasi! Ehei, daca as mai avea ochiul care mi s-a rupt, as putea sa plang. Dar nu, n-as face-o, e nedemn sa plangi.
Intr-o zi, copiii vagabonzi de pe strada cautau prin sant. Au gasit cuie ruginite, banuti si altele. Era o indeletnicire murdara, dar le placea.
-Au! a strigat unul dintre ei, intepandu-se in acul de cusut. Ia te uita, un cui!
-Nu sunt cui, sunt un ac fin, a spus acul de cusut, dar nimeni nu l-a auzit.
Ceara de sigiliu se dusese, iar el se innegrise. Dar auzise el ca tinuta neagra te slabeste, asa ca se credea mai subtirel ca niciodata.
-Vine o coaja de ou! strigara copiii, infingand in coaja acul.
-Ce pereti albi si ne negru sunt eu! a spus acul acul de carpit. Asta inseamna sa mergi inainte! Bine ca acum pot fi vazut! Numai sa nu am rau de mare! Nu-mi place sa vars!
Dar nu a avut rau de mare si nici nu a varsat.
-La raul de mare e bine sa ai un stomac de otel, si acum vezi ca e mai bine decat sa fii om. Mie mi-a trecut. Cu cat esti mai fin, cu atat induri mai multe.
Coaja de ou crapa sub roata unui car ce trecu peste ea.
-Doamne, cum mai tiuie! spuse acul de carpit. Acum chiar o sa-mi fie rau de mare tot timpu. Ma rup! Ma ruuuuup!
Dar nu s-a rupt, desi peste el a trecut o intreaga incarcatura de car. Acum sta intins cat era de lung si asa avea sa ramana!
Acul de carpit
Aceasta pagina a fost accesata de 5589 ori.
