Lebedele

Lebedele

de Hans Christian Andersen

        Departe de-aici, acolo unde se duc randunelele cand la noi e iarna, era odata un crai care avea unsprezece baieti si o fata pe care o chema Eliza.
Cei unsprezece frati erau printi, aveau cate o decoratie la piept si sabie la sold si asa se duceau la scoala; scriau cu creioane de diamant pe tablite de aur si invatau pe de rost tot atat de bine pe cat citeau. Cand ii auzeai, stiai numaidecat ca sunt printi. Eliza, sora lor, sedea pe un scaunel de sticla si avea o carte cu poze care costase o multime de parale. Traiau bine copiii, numai ca asta n-a tinut prea mult!
        Tatal lor, craiul, s-a insurat cu o craiasa rea si hapsana, careia nu-i erau dragi copiii. Au putut sa vada asta chiar de la inceput; in palat era petrecere mare si ei s-au apucat sa se joace de-a musafirii; de obicei, cand se jucau asa capatau o multime de prajituri si de mere coapte, acum insa craiasa cea noua le-a dat o ceasca cu nisip si le-a spus ca se pot juca foarte bine si asa.
        Peste vreo saptamana, craiasa a dus-o pe Eliza la tara, la niste tarani, iar pe printi atata i-a tot vorbit de rau fata de crai, ca acesta nici nu s-a mai ingrijit deloc de ei.
        - Duceti-va si voi in lumea larga, le-a spus craiasa cea hapsana; zburati ca niste pasari fara glas!
Dar n-a fost chiar asa de rau cum ar fi vrut ea. Printii s-au prefacut in unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigat si au iesit in zbor pe ferestrele palatului si au luat-o peste parc si peste padure.
        Era dis-de-dimineata tare cand au trecut pe la casuta in care statea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au invartit pe deasupra casei, si-au intins gaturile lungi si au batut din aripi, dar nimeni nu i-a vazut, nici nu i-a auzit. Asa ca au plecat mai departe, s-au inaltat deasupra norilor si s-au tot dus pana au ajuns la o padure care se intindea chiar pana la marginea marii.
        Eliza sedea in casuta taranului si se juca cu o frunza verde de brusture, ca alta jucarie n-avea; facuse o gaura in frunza si acum se uita prin gaura la soare si i se parea ca vede ochii limpezi ai fratilor ei si cand razele de soare ii alunecau pe obraz parca ar fi sarutat-o ei.
        Zilele treceau toate la fel. Cand vantul se strecura printre tufele de trandafir din gradina si soptea: "Cine-i mai frumos decat voi?", trandafirii clatinau din cap si spuneau: "Eliza". Cand vreo baba sedea duminica la usa cu cartea de rugaciuni pe genunchi si vantul intorcea filele si spunea cartii: "Cine-i mai cucernica decat tine?", cartea raspundea: "Eliza". si chiar asa era cum spuneau trandafirii si cartea de rugaciuni.
        Cand a implinit cincisprezece ani s-a intors acasa. Dar cand a vazut craiasa cat era de frumoasa, i-a fost ciuda pe fata si grozav ar fi vrut s-o schimbe in lebada ca si pe fratii ei, dar n-a indraznit sa faca asta chiar indata, fiindca craiul voia sa-si vada fiica.

        Craiasa s-a dus de dimineata in odaia ei de baie, care era de marmura, cu sofale moi si covoare scumpe. A luat trei broaste, le-a sarutat si a spus uneia din ele: "Cand are sa intre in baie Eliza, sa te asezi pe capul ei ca sa se faca proasta ca tine!" Altei broaste i-a spus: "Aseaza-te pe fruntea ei ca sa se faca urata ca tine si tata-sau sa n-o mai cunoasca!", iar celei de-a treia broaste i-a spus: "Aseaza-te pe inima ei, ca sa nu mai fie cu cugetul curat si sa o doara inima!"
        Dupa aceea a bagat in apa cele trei broaste si apa deodata s-a facut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbracat-o si a pus-o sa intre in apa. si cand Eliza a intrat in apa, o broasca i s-a pus in par, alta pe frunte si alta pe piept, insa Eliza parca nici nu le-ar fi simtit. Cand a iesit din baie, pe apa au ramas trei flori rosii de mac. Daca broastele n-ar fi fost veninoase si nu le-ar fi sarutat vrajitoarea, s-ar fi prefacut in trandafiri rosii, dar oricum, tot in flori au trebuit sa se prefaca, fiindca sezusera pe capul si pe inima Elizei si Eliza era asa de cucernica si de nevinovata incat farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.
        Craiasa, cand a vazut asa, a frecat-o pe fata cu zeama de nuca si a innegrit-o toata, a uns-o pe fata cu o alifie rau mirositoare si i-a incalcit parul. Asa ca acuma era cu neputinta s-o mai cunoasca cineva.
        Tata-su s-a speriat cand a vazut-o si a spus ca nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai cainele din curte si cu randunelele stiau ca-i ea, dar pe ei nu-i intreba nimeni.
        Biata Eliza a inceput sa planga si s-a gandit la cei unsprezece frati ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amarata de la palat si a umblat o zi intreaga pe camp si prin mlastini si seara a ajuns la o padure mare. Nu mai stia nici ea incotro sa apuce si era tare necajita si ii era dor de fratii ei, care de buna seama ca fusesera alungati ca si ea. Voia sa-i caute si sa-i gaseasca.
        Abia apucase sa intre in padure si a prins-o noaptea. Cum nu mai stia pe unde sa mearga, s-a asezat pe muschiul moale, si-a spus rugaciunea si si-a pus capul pe o buturuga. Era o liniste adanca, nu batea vantul si de jur imprejur, prin iarba si pe muschi, straluceau o sumedenie de licurici; cand a atins o creanga cu mana, gandacii luminosi au cazut peste ea ca niste stele cazatoare.
        Toata noaptea i-a visat pe fratii ei; se facea ca se jucau ca altadata, cand erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tablite de aur si se uitau in cartea cu poze care costase o multime de parale, insa pe tablita nu mai scriau ca altadata linii si rotocoale, ci ispravile vitejesti pe care le facusera; tot ce traisera si vazusera de atunci incoace. si in carte toate prinsesera viata, pasarile cantau si oamenii ieseau din carte si vorbeau cu Eliza si cu fratii ei, dar cand se intorcea fila, ei sareau repede inauntru, ca sa nu se incurce pozele.
        Cand s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea sa-l vada, fiindca copacii isi intindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze si fluturau ca un val de aur. Mireasma racoroasa a padurii o invaluia si pasarile aproape ca i se asezau pe umeri. Auzea un murmur de apa; erau niste paraie care se varsau intr-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufisuri dese, numai intr-un loc era o deschizatura pe care o facusera cerbii si pe aici s-a scoborat si Eliza catre apa. Lacul era asa de limpede incat, daca vantul n-ar fi miscat crengile, ai fi putut crede ca-i zugravit, asa de deslusit se oglindeau pe luciul lui frunzele, si cele luminate de soare, si cele care stateau in umbra.
        Cand si-a zarit fata in apa, s-a speriat vazand cat era de urata si de neagra. Dar cand a luat apa in pumni si s-a frecat pe fata si pe ochi, pielea iar s-a inalbit; atunci s-a dezbracat si s-a bagat in apa; o fata mai frumoasa decat ea nu se mai afla pe lume. Dupa ce s-a imbracat iar si si-a impletit parul, s-a dus la un parau, a luat in pumni apa, a baut si a intrat iar in padure, fara sa stie nici ea incotro merge. Se gandea la fratii ei si se gandea ca Dumnezeu n-are s-o lase sa piara; doar el pusese sa creasca meri salbatici prin padure, ca sa aiba ce manca vreun ratacit flamand cum era ea. si chiar a gasit un mar de-acestia cu crengile incovoiate de atatea mere cate avea. A mancat pana s-a saturat, a pus crengile proptele si a plecat mai departe, in intunericul padurii. Era asa de mare linistea incat isi auzea pasii cand calca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasare nicaieri si razele de soare nu strabateau prin frunzisul des; trunchiurile copacilor erau asa de aproape unul de altul incat faceau ca un zid de jur imprejurul ei. Era o singuratate cum nu mai pomenise ea niciodata.
        Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mahnita, s-a asezat jos ca sa doarma si i se parea ca ramurile de deasupra ei s-au dat intr-o parte si Dumnezeu se uita bland la ea, si ingerasii se uitau si ei peste umerii si pe sub bratele lui, ca s-o vada. Dimineata, cand s-a trezit, nu stia daca visase sau daca fusese chiar asa.
        A pornit iar prin padure si s-a intalnit cu o baba care culegea intr-un paner zmeura si mure. Baba i-a dat si ei mure si zmeura. Eliza a intrebat-o daca n-a vazut unsprezece printi calari prin padure.
        - Nu, a spus baba, da' ieri am vazut unsprezece lebede pe-un rau aici aproape si fiecare cu cate o coroana de aur pe cap.
Baba a dus-o pe Eliza pana la un pripor, la picioarele caruia serpuia un rau mititel; copacii de pe maluri isi intindeau unii catre altii ramurile stufoase si acolo unde nu ajunsesera sa se impreune isi smulsesera din pamant radacinile si atarnau cu crengile incalcite peste apa.
        Eliza si-a luat ramas bun de la baba si a pornit de-a lungul raului pana a ajuns la malul marii. Marea se intindea in fata ei, dar nu se zarea nici o luntre; cum sa mearga mai departe? si cum statea ea asa pe ganduri, privirile i-au cazut pe pietricelele care umpleau tarmul.
        Sticla, fier, piatra, tot ce arunca marea pe tarm era slefuit si poleit si capatase infatisarea apei care era mai moale decat mana ei gingasa. si ea s-a gandit: "Apa se misca mereu si tot ce-i aspru netezeste; tot asa am sa fiu si eu, neostenita; va multumesc ca m-ati invatat asta, voi, valuri vesnic miscatoare! imi spune inima ca o data si o data aveti sa ma duceti la fratii mei dragi".
        Pe iarba de mare uda de pe tarm erau unsprezece pene albe de lebada. Eliza le-a strans si le-a luat. Era singuratate mare si acolo, dar Eliza nu se simtea singura, fiindca marea era mereu alta; in cateva ceasuri isi schimba infatisarea mai mult decat un lac intr-un an intreg. Cand trecea cate un nor mare si negru, marea parca zicea: pot sa fiu si intunecata; pe urma batea vantul si valurile erau albe de spuma, iar cand norii erau rosii si vantul statea, marea era trandafirie si pe urma era iarasi cand verde, cand alba, dar oricat ar fi fost de linistita, langa tarm apa tot se misca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Cand soarele tocmai asfintea, Eliza a vazut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una dupa alta si de departe parca erau o panglica lunga, alba. Eliza s-a ascuns dupa un tufis; lebedele s-au lasat jos si si-au scuturat aripile mari si albe. Cand soarele s-a scufundat in apa, lebedele deodata s-au preschimbat in oameni; in fata Elizei stateau acuma cei unsprezece printi frumosi, fratii ei. Fata a scos un tipat. Cu toate ca se schimbasera mult de cand nu-i mai vazuse, a ghicit ca fratii ei erau. S-a repezit in bratele lor, a spus fiecaruia pe nume si fratii nu mai puteau de bucurie ca au gasit-o iar pe sora lor, care acuma era mare si frumoasa. Radeau si plangeau si spuneau cat de rau se purtase mama vitrega cu ei toti.
        - Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cat sta soarele pe cer; indata ce soarele apune ne capatam iar infatisarea omeneasca. De aceea trebuie sa avem grija ca la apusul soarelui sa avem pamantul sub picioare, fiindca daca ne prinde noaptea in vazduh, deasupra apei, cadem in chip de oameni in apa si ne inecam. Nu locuim aici. Stam intr-o tara tot asa de frumoasa ca asta, de cealalta parte a marii, dar drumul pana acolo e lung. Trebuie sa trecem in zbor marea si nu-i nici o insula pe care sa poposim noaptea. Este numai o stanca ingusta in mijlocul marii; de-abia avem loc sa stam stransi unul langa altul; cand marea-i zbuciumata, valurile ne stropesc pana sus, dar noi stam neclintiti si multumim lui Dumnezeu ca avem unde sa poposim. si stam asa toata noaptea, cu chipurile noastre de oameni; daca n-ar fi stanca asta, n-am putea sa ne mai vedem niciodata tara noastra draga, fiindca ne trebuie doua zile, cele mai lungi ale anului, ca sa ajungem pana aici. Numai o data pe an ne este ingaduit sa ne intoarcem in tara si nu putem sta decat unsprezece zile, in care timp zburam pe deasupra padurii de unde putem sa zarim palatul in care ne-am nascut si unde sta tata si sa vedem turla bisericii in care-i inmormantata mama. Aici parca toti copacii si toate tufisurile sunt rude cu noi, aici alearga pe campie caii salbatici pe care i-am vazut in copilaria noastra, aici lemnarii canta vechi cantece dupa care jucam cand eram copii, aici e patria noastra, incoace ne trage mereu inima sa venim si aici, in sfarsit, te-am gasit surioara draga. Numai doua zile putem sa mai ramanem si dupa aceea trebuie sa plecam iar pe deasupra marii, intr-o tara minunata, dar care nu-i tara noastra. Dar cum sa te luam cu noi, ca n-avem nici corabie, nici luntre?
        - N-as putea oare sa va mantui de vraja? i-a intrebat ea. si asa au stat de vorba mai toata noaptea si au atipit doar cateva ceasuri.
        Eliza s-a trezit de falfaitul aripilor pe deasupra ei. Fratii se schimbasera iar in lebede. Au zburat de cateva ori de jur imprejur, apoi si-au intins aripile si au plecat in zori; cel mai tanar insa a ramas in urma, s-a lasat in jos si si-a plecat capul pe genunchii ei si ea l-a mangaiat pe aripi; toata ziua au stat asa impreuna. Catre seara au venit si ceilalti si cand soarele a asfintit, s-au prefacut iar in oameni.
        - Maine - au spus ei - plecam si nu ne mai putem intoarce decat peste un an. Nu putem sa te lasam aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca sa te ducem in brate, atunci de ce adica n-am putea sa te luam pe aripi si sa zburam cu tine pe deasupra marii?
        - Da, da, luati-ma cu voi! a spus Eliza.
Toata noaptea au lucrat si au impletit o plasa mare si groasa din rachita mladioasa si trestie tare. Au pus-o pe Eliza in plasa si, cand a rasarit soarele si fratii s-au prefacut iar in lebede, au apucat plasa cu pliscurile si s-au inaltat in zbor, spre nori, cu sora lor, care inca dormea. Razele soarelui ii cadeau drept pe obraz si de aceea o lebada zbura chiar deasupra capului ei, ca sa-i faca umbra cu aripile.
        Erau departe-n larg cand Eliza s-a trezit; intai a crezut ca viseaza cand s-a vazut dusa asa prin aer pe deasupra marii. Langa ea erau o creanga de zmeura si o legatura de radacini bune de mancat. Fratele cel mai mic le culesese si le pusese acolo. Ea i-a multumit c-un zambet, fiindca stia care era: era acela care ii zbura deasupra capului si ii facea umbra cu aripile.
        Erau asa de sus incat o corabie dedesubtul lor parea un pescarus alb. Deodata au ajuns deasupra unui nor mare, dar cand Eliza s-a uitat mai bine, era un munte si pe munte alergau umbra ei si umbrele celor unsprezece lebede. Era o priveliste mai minunata decat tot ce vazuse ea vreodata. Dar cand soarele s-a urcat mai sus pe cer si muntele a ramas in urma, au pierit si umbrele.

        Toata ziua au zburat prin vazduh ca o sageata zbarnaitoare; totusi mergeau mai incet decat de obicei, fiindca acuma o duceau si pe Eliza cu ei. Vremea a inceput sa se strice. Se facea seara. Eliza vedea cu ingrijorare cum soarele se lasa catre asfintit si stanca din mijlocul marii nu se zarea. I se parea ca lebedele dadeau si mai tare din aripi. Era vina ei ca nu puteau sa zboare destul de repede; cand soarele avea sa apuna, ei aveau sa se faca iar oameni, sa cada in apa si sa se inece. Se ruga in gand lui Dumnezeu, dar stanca tot nu se zarea. Se intuneca si vantul batea tot mai tare, vestind furtuna. Norii desi si negri acoperira cerul amenintator si plin de fulgere, care tasneau unul dupa altul.
        Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei ii batea inima cu putere. Deodata lebedele se lasara in jos asa de repede incat ea a crezut ca se prabusesc; dar ele au zburat mai departe. Soarele era pe jumatate in apa; deodata se zari sub dansa stanca. De sus nu parea mai mare decat o foca cu capul afara din apa. Soarele se cobora repede din dosul zarii; acuma nu mai era decat ca o stea. in sfarsit, piciorul ei atinse stanca si soarele se stinse cum se stingea cea din urma palpaire a unei hartii aprinse. Fratii stateau brat la brat in jurul ei si nu era loc pe stanca decat numai pentru ei toti. Marea se lovea de stanca si imprastia o ploaie de stropi peste dansii; cerul era mereu sfasiat de fulgere si tunetul bubuia intruna, dar fratii si cu sora se tineau de mana si asta le dadea mangaiere si curaj.
        A doua zi in zori vremea s-a linistit; cum a rasarit soarele, lebedele au plecat in zbor cu Eliza. Marea era inca zbuciumata; de sus, de unde erau ei, spuma alba de pe intinsul verde intunecat al valurilor parca ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apa.
        Cand soarele era sus, Eliza a vazut in fata ei plutind in vazduh niste munti cu piscuri acoperite de zapada; in mijlocul lor se ridica un palat mare si inalt, cu mai multe randuri de stalpi, unii peste altii; in jurul lui erau paduri de palmieri si flori minunate, mari cat niste roti de moara. Ea a intrebat daca asta e tara la care trebuiau sa ajunga, dar lebedele au clatinat din cap, fiindca ceea ce vedea ea era palatul pe care si-l cladeste in nori Fata Morgana, si care se schimba mereu, si in care oamenii nu pot patrunde. Eliza s-a uitat mai bine si deodata muntii, padurile si palatul s-au prabusit si in locul lor au rasarit douazeci de biserici, toate la fel, cu turnuri inalte si ferestre arcuite. Parca se auzea si orga, dar era numai marea care vuia. Cand s-au apropiat, bisericile s-au preschimbat in tot atatea corabii, iar cand Eliza s-a uitat mai bine a vazut ca erau neguri care pluteau pe apa. intr-adevar, totul in fata lor se schimba mereu. in sfarsit au zarit tara cea aievea la care voiau sa ajunga. in fata lor, departe, erau munti albastri, paduri de cedri, orase si palate. Soarele nu asfintise cand au ajuns la o pestera in care muschiul moale era ca un covor.
        - Sa vedem ce-ai sa visezi aici la noapte - a spus fratele cel mai mic si i-a aratat odaia ei de culcare.
        - Sa dea Dumnezeu sa visez cum as putea sa va scap - a spus ea.
S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute si s-a culcat. Deodata i s-a parut ca zboara si ajunge la palatul zanei Morgana. Zana i-a iesit inainte, frumoasa si stralucitoare, si totusi semana cu baba din padure care ii daduse zmeura si-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.
        - Fratii tai pot sa scape - a zis zana - numai sa ai rabdare si sa nu-ti fie frica. E drept ca apa, desi e mai moale decat mainile tale, totusi slefuieste pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simta degetele tale si ea nu are o inima si nu simte frica si chinul pe care ai sa le simti tu. Vezi tu urzica asta pe care o tin in mana? Urzici de acestea cresc prin preajma pesterii in care dormi tu acuma si numai acestea care cresc pe-aici si cele care cresc in cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie sa le culegi si sa nu te sperii ca au sa te usture mainile. Dupa aceea sa le zdrobesti cu piciorul si sa faci din ele fire si cu firele acestea sa tesi si sa cosi unsprezece camasi cu maneci lungi si sa le arunci peste cele unsprezece lebede si atunci vraja are sa se desfaca. Dar sa stii ca din clipa in care ai sa incepi lucrul si pana ai sa-l ispravesti nu trebuie sa vorbesti deloc, chiar daca ar trece ani si ani de zile. Cel dintai cuvant pe care il vei rosti va strapunge ca un cutit inima fratilor tai; de limba ta atarna viata lor. Baga bine de seama!
Zana a lovit-o usurel cu urzica peste mana; Eliza a simtit ca o arsura si s-a trezit. Se facuse ziua si langa ea era o urzica la fel cu aceea din vis. Fata a cazut in genunchi, a multumit lui Dumnezeu si a iesit din pestera ca sa-si inceapa lucrul.
        Culegea urzici cu mainile ei gingase si urzicile o ardeau ca focul; mainile si bratele ei erau pline de basici, dar ea indura bucuroasa orice, numai sa poata scapa pe fratii ei de vraja. Zdrobea urzicile cu piciorul si le prefacea in fire verzi.
        Dupa ce a apus soarele, au venit fratii si s-au speriat cand au vazut ca Eliza e ranita; ei credeau ca-i iar vreo vraja de-a masterii; cand insa i-au vazut mainile, au inteles ce face sora lor pentru dansii si fratele cel mai mic a inceput sa planga pe mainile ei si acolo unde cadeau lacrimile basicile usturatoare piereau.
        Toata noaptea a lucrat, fiindca simtea ca nu mai are liniste pana nu scapa de vraja pe fratii ei. in ziua urmatoare, dupa ce lebedele au plecat, ea a ramas singura, dar niciodata n-a trecut vremea mai repede. O camasa era gata; tocmai incepuse pe-a doua cand deodata s-a auzit un corn de vanatoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape si s-auzeau si cainii latrand. Eliza a intrat repede in pestera, si-a adunat gramada urzicile pe care le culesese si le zdrobise si s-a asezat pe ele.
        Deodata din rapa a iesit un caine si dupa el altul, si inca unul; toti au inceput sa latre la gura pesterii si in curand vanatorii au fost si ei acolo sa vada ce-i. Cel mai frumos dintre ei si care era craiul tarii aceleia s-a apropiat de Eliza; fata mai frumoasa decat ea nu vazuse niciodata.
        - Cum ai ajuns aici, fata frumoasa? a intrebat-o el.
Eliza a dat numai din cap, pentru ca n-avea voie sa vorbeasca, ca daca vorbea punea in primejdie viata fratilor ei. Mainile si le-a ascuns sub sort, ca sa nu vada craiul ce trebuia ea sa indure.
        - Hai cu mine! a spus el; nu trebuie sa mai stai aici! Daca esti tot asa de buna pe cat esti de frumoasa, am sa te imbrac numai in catifea si-n matase, am sa-ti pun pe cap coroana de aur si ai sa stai in palatul cel mai frumos pe care-l am.
si craiul a luat-o pe Eliza si a asezat-o pe cal langa el. Ea plangea si-si frangea mainile. si atunci craiul a spus:
        - Eu iti vreau numai binele. O data si o data ai sa-mi multumesti.
        si a pornit cu ea prin munti, cu vanatorii dupa dansul. Soarele asfintea cand au ajuns in cetatea de scaun a tarii, oras cu multe biserici si palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin sali de marmura clipoceau havuzuri si peretii erau zugraviti si tavanele erau si ele zugravite. Eliza insa nu se uita la nimic, era mahnita si plangea. Slujitoarele au imbracat-o cu haine scumpe, i-au pus margaritare in par si manusi in degetele urzicate.
        Gatita cum era acuma, era atat de frumoasa incat curtenii s-au inchinat si mai adanc in fata ei si craiul a hotarat sa se insoare cu ea, desi duhovnicul curtii clatina din cap si zicea ca fata asta frumoasa, gasita in padure, era o vrajitoare care l-a orbit pe crai si i-a furat mintile.
        Craiul insa nu a ascultat ce spune, a pus muzica sa cante, a poruncit cele mai bune bucate si a pus fete frumoase s-o insoteasca dansand. Apoi a dus-o pe Eliza prin gradini pline de miresme si prin odai marete, dar ea nici nu zambea macar, fiindca era napadita de durere. Cand au ajuns in odaile ei, craiul a deschis o usa si i-a aratat Elizei o camaruta asternuta cu covoare verzi si scumpe si care semana cu pestera in care o gasise. Pe jos era manunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici si de-un cui era atarnata camasa pe care tocmai o ispravise; toate fusesera aduse de un vanator, care le socotise drept o ciudatenie.
        - Aici ai sa crezi ca esti tot la tine acasa - a spus craiul. Uite si lucrul pe care-l lucrai.
Cand Eliza a vazut lucrul care ii era ei drag, un zambet i-a rasarit pe buze si sangele i s-a intors in obraji. S-a gandit la mantuirea fratilor ei, a sarutat mana craiului si el a strans-o la piept si a poruncit sa traga clopotele si sa vesteasca nunta. Frumoasa fata muta din padure era acum craiasa tarii aceleia.
        Duhovnicul i-a spus craiului cateva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns pana la inima lui. Nunta s-a facut si duhovnicul a trebuit chiar el sa-i puie Elizei pe cap coroana si cand i-a pus-o i-a apasat-o asa de tare pe frunte ca a durut-o. Dar inima o durea si mai tare cand se gandea la fratii ei si durerile trupului nu le mai simtea. Gura ei era muta; fiindca o singura vorba ar fi curmat viata fratilor ei, dar ochii ei vorbeau si aratau o adanca dragoste craiului celui bun si frumos, care facea tot ce putea ca s-o bucure. ii era drag tot mai tare si mult ar fi vrut ea sa-i spuna ce are pe suflet si ce o doare. Dar nu putea, trebuia sa fie muta si muta sa savarseasca lucrul pe care-l incepuse. Noaptea se scula de langa el si se ducea in camaruta si tesea camasa dupa camasa; dar cand s-o inceapa pe a saptea, n-a mai avut fire.
        in cimitir ea stia ca sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie sa se duca chiar ea sa le culeaga; cum sa faca oare ca s-ajunga pana la ele? "Ce-i durerea degetelor pe langa chinul pe care il indura inima mea? se gandea ea. Trebuie sa incerc numaidecat!" Cu inima stransa ca si cum ar fi facut ceva rau, a iesit pe furis in gradina luminata de luna, a pornit prin aleile lungi, apoi pe strazile pustii si a ajuns la cimitir.
        Un singur om o vazuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe cand toata lumea dormea. si el se gandi ca avusese dreptate cand spusese ca nu-i lucru curat cu craiasa; era fara nici o indoiala vrajitoare si inselase pe crai si pe toata lumea.
        Duhovnicul a spus craiului ce vazuse si ce credea el ca ar fi si, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs doua lacrimi grele. in inima lui a patruns indoiala. Noaptea s-a prefacut ca doarme, dar n-a dormit si a vazut cum Eliza s-a sculat si s-a dus incetisor in camaruta ei; si asta se intampla in fiecare noapte.
        Cu fiecare zi care trecea, fata craiului se intuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu intelegea de ce si se ingrijora, dar si mai tare se ingrijora cand se gandea la fratii ei. Cu lacrimi fierbinti, ea uda catifeaua si purpura craiasca. si iata ca lucrul ei s-apropia de sfarsit; doar o camasa mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire si nici o urzica; trebuia deci sa se mai duca o data, cea din urma, la cimitir si sa culeaga niste urzici. Se gandea cu frica la drumul pana acolo, dar nu s-a lasat clintita in vointa ei.

        Noaptea a iesit din palat si s-a dus, dar de data asta craiul si duhovnicul s-au luat dupa ea; au vazut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului si cand au intrat si ei au vazut cum niste vrajitoare sedeau pe o lespede de mormant. Craiul si-a intors capul in alta parte, fiindca si-a inchipuit ca printre ele e si aceea care adormise aseara cu capul pe pieptul lui.
        - Poporul o va judeca! a spus el si poporul a judecat-o si a osandit-o sa fie arsa pe rug.
Au luat-o pe Eliza din odaile cele frumoase si au dus-o intr-o hruba neagra si umeda in care vantul intra suierand printre gratii; in loc de catifea si matase i-au dat manunchiul de urzici ca sa-si puna capul pe ele. Camasile aspre si usturatoare pe care le tesuse i le-au dat ca sa se inveseleasca, dar nimic n-ar fi putut sa-i fie mai drag decat ele si ea a inceput iar sa lucreze ca sa le ispraveasca. Afara, copiii de pe ulita cantau cantece in care isi bateau joc de dansa si nimeni nu-i spunea o vorba de mangaiere.
        Spre seara iata ca la gratii s-a auzit un falfait de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era sora-sa si venise s-o vada. Ea a inceput sa planga de bucurie, desi se gandea ca noaptea asta avea sa fie cea din urma pe care o mai avea de trait. Dar bine cel putin ca erau camasile aproape gata si fratii ei erau aici!
        Duhovnicul a venit sa stea in ceasul din urma cu dansa, fiindca asa fagaduise craiului; dar ea a clatinat din cap si l-a rugat din ochi sa plece. Noaptea asta voia sa-si ispraveasca lucrul, ca daca nu-l ispravea, atunci toate fusesera degeaba, necazurile, lacrimile si noptile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunandu-i vorbe aspre. Eliza insa stia ca era nevinovata si nu s-a sinchisit de vorbele lui si s-a pus sa lucreze.
        soriceii umblau repede incoace si incolo si ii aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute si ei cat de cat. La fereastra a venit o pasare si i-a cantat toata noaptea tot cantece vesele, ca s-o imbarbateze.
        Cu vreun ceas inainte de rasaritul soarelui, cei unsprezece frati au venit la poarta palatului si au cerut sa fie dusi in fata craiului. Li s-a raspuns ca nu se poate, e noapte, craiul doarme si nu vrea sa fie trezit. S-au rugat, au amenintat, a venit straja, a iesit si craiul si a intrebat ce este; dar tocmai atunci a rasarit soarele si pe cei unsprezece frati nu i-a mai vazut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.
        La poarta orasului se adunase lume de pe lume sa vada cum au s-o arda pe vrajitoare. O martoaga tragea caruta in care era Eliza; o imbracasera cu o rochie de panza de sac, parul ei cel frumos ii atarna desfacut pe umeri, obrajii ii erau galbeni, buzele i se miscau incetisor si degetele ei impleteau firele verzi de urzica. Nici chiar pe drumul catre moarte ea nu-si lasa lucrul. La picioarele ei erau zece camasi, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea radea de ea:
        - Ia uite vrajitoarea cum tot sosoteste! Nu spune rugaciuni, cine stie ce vraji o fi facand! si si-a luat si lucrul ei afurisit! Sa i-l rupem in bucati!
si lumea s-a repezit si a vrut sa ia camasile si sa le rupa, dar deodata au venit in zbor unsprezece lebede si s-au asezat de jur imprejurul ei in caruta si au inceput sa dea din aripi. Lumea s-a tras inapoi speriata.
        - E semn ceresc! E nevinovata! sopteau multi, dar nu indrazneau sa spuna cu glas tare.
        Calaul a luat-o de mana, dar Eliza a aruncat cele unsprezece camasi peste lebede si deodata au rasarit unsprezece printi frumosi; numai cel mai tanar avea la un umar aripa in loc de brat, deoarece camasa lui avea numai o maneca, din pricina ca Eliza nu mai avusese timp s-o faca si pe cealalta.
        - Acuma pot sa vorbesc! a spus ea. Sunt nevinovata!
Cand lumea a vazut ce s-a intamplat, s-a inchinat in fata ei, dar ea a cazut lesinata in bratele fratilor ei: incordarea, spaima si durerea o coplesisera.
        - Da, e nevinovata! a spus fratele cel mai mare si a povestit tot ce se intamplase. in timp ce vorbea s-a raspandit o mireasma parca de mii si mii de trandafiri, fiindca fiecare lemn din rug facuse radacini si scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufa mare de trandafiri rosii, care toti erau infloriti, in varf cu o floare alba si stralucitoare, care lumina ca o stea. Craiul a cules-o si a prins-o Elizei in piept. si atunci ea s-a trezit usoara si senina.
        Toate clopotele au inceput sa bata singure si pasari multe au venit in stoluri; si a fost iar nunta la palat, dar o nunta cum nici un crai nu mai vazuse vreodata.




Lebedele


Aceasta pagina a fost accesata de 5859 ori.
{literal} {/literal}