Mica Sirena (Zana Marii)

Mica Sirena (Zana Marii)

de Hans Christian Andersen

    
  Departe-n largul marii apa e albastra ca albastrelele si limpede cum e cristalul, dar e si foarte adanca, atat de adanca incat nici o ancora nu poate ajunge pana la fund; ar trebui sa pui o multime de turnuri de biserica, unele peste altele, ca sa ajungi de la fund pana la luciul apei
      Sa nu credeti insa ca acolo nu-i decat nisip si mal; nu, acolo cresc copaci ciudati si ierburi ciudate, si tulpinile si frunzele lor sunt asa de mladioase incat se clatina la cea mai mica miscare a apei, parca ar fi vii. Toti pestii, mici si mari, se strecoara printre ramuri cum se strecoara pasarile prin vazduh. in locul unde-i cea mai mare adancime e palatul imparatului marii; zidurile sunt de margean si ferestrele inalte si arcuite sunt de chihlimbar straveziu; acoperisul e facut din scoici care se deschid si se inchid dupa cum se misca apa. si in fiecare scoica e un margaritar de pret; numai unul si ar fi destul sa impodobeasca maret coroana unui rege.
        imparatul marii era de multa vreme vaduv si casa i-o tinea mama-sa, batrana. Era o femeie inteleapta, dar foarte mandra de neamul ei; purta douasprezece stridii pe coada, pe cand nobilii aveau numai cate sase. incolo, era femeia vrednica, mai ales ca tinea foarte mult la nepoatele ei, domnitele marii. Acestea erau sase la numar si toate frumoase, dar cea mai mica era cea mai frumoasa dintre toate; pielea ei era gingasa si moale ca o petala de trandafir, ochii albastri ca niste lacuri adanci, dar, ca si celelalte, nu avea picioare si trupul in partea de jos avea o coada de peste.
        Toata ziua fetele se jucau prin odaile palatului din ai carui pereti cresteau flori vii. Cand deschideau ferestrele de chilimbar, intrau inauntru pesti, asa cum intra la noi randunelele cand deschidem ferestrele. Pestii veneau pana-n preajma domnitelor, mancau din palma si se lasau mangaiati.
        Afara, in fata palatului era o gradina mare cu copaci rosii si albastri; poamele straluceau ca aurul si florile ca focul, si tulpinile si frunzele se miscau intruna. Pe jos era un nisip foarte fin si albastru ca o flacara de pucioasa. Peste tot plutea un soi de lumina albastra, incat ai fi crezut ca esti sus in vazduh cu cerul deasupra si dedesubt si nu ca esti in fundul marii. Cand apa era linistita se putea zari soarele ca o floare mare, rosie, din care se revarsa lumina.
        Fiecare domnita isi avea in gradina un loc al ei, in care sadea ce-i placea. Una daduse stratului ei de flori forma de balena, alteia ii placuse sa si-l faca pe-al ei dupa chipul ei insasi, iar cea mai mica isi facuse stratul rotund ca soarele si sadise numai flori rosii ca si el. Domnita cea mai mica era o fata tacuta si ganditoare si in timp ce surorile ei adunau toate lucrurile ciudate care cazusera de prin corabii scufundate, ea, in afara de florile cele rosii, care semanau cu soarele, nu voise sa aiba decat o statuie. Era un baiat frumos, sculptat din marmura alba si pe care-l gasisera intr-o zi prabusit in fundul marii. Domnita a sadit langa statuie volbura trandafirie si volbura a crescut si ramurile ei atarnau peste baiatul de marmura aplecandu-se catre nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se asternea albastra si tremura intruna ca si ramurile. Ai fi zis ca varful si cu radacinile se jucau impreuna si parca tot voiau sa se sarute.
        Cea mai mare bucurie a ei era sa vorbeasca despre lumea oamenilor. Bunica-sa mereu trebuia sa-i spuie tot ce stie despre corabii si despre orase, despre oameni si despre animalele care traiesc sus pe pamant. Fetei i se parea mai cu seama frumos ca sus, pe pamant, florile au mireasma, nu ca florile din fundul marii, care n-au parfum, si ca padurile sunt verzi, iar pestii care se zaresc printre ramurile copacilor canta de ti-i mai mare dragul; bunica le zicea pasarile pesti, fiindca altfel fetele n-ar fi priceput ce spune, ca nu vazusera niciodata pasari.

        - Cand aveti sa impliniti cincisprezece ani, spunea bunica, o sa aveti voie sa iesiti la fata marii, sa va asezati pe stanca la lumina lunii si sa vedeti corabiile cele mari, si o sa vedeti si orase, si paduri.
        si iata ca a venit vremea cand sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. intre surori era deosebire tot de cate un an, asa ca cea mai mica era cu cinci ani mai tanara decat cea mai mare si mai avea deci de asteptat cinci ani pana sa ajunga si ea sa se ridice din fundul marii si sa vada cum e la noi pe pamant. Cea mai mare a fagaduit celorlalte sa le povesteasca ce a vazut si ce lucruri frumoase a gasit; fiindca ce le spunea bunica nu le era destul, voiau sa afle mai mult decat ce povestea ea.
        Nici una nu era asa de curioasa cum era cea mai mica, tocmai ea care avea de asteptat mai mult decat toate, si care era asa de cuminte si de ganditoare. Adeseori, noaptea, deschidea fereastra si statea ceasuri intregi uitandu-se prin apa albastruie cum pestii dadeau din coada si din aripioare. Putea sa zareasca luna si stelele; de-acolo din fund se vedeau sters prin apa, insa mult mai mari decat le vedem noi. Cand pe sub ele trecea deodata ceva care semana cu un nor negru, ea stia ca era o balena care trecea pe deasupra ei sau o corabie pe care erau oameni multi; desigur ca ei nici nu se gandeau ca o fata dragalasa din fundul marii sta dedesubt si isi intindea mainile albe catre pantecele corabiei.
si asa cum am spus, domnita cea mai mare implinise cincisprezece ani si avea nevoie acuma sa iasa la fata marii.
        Cand s-a intors avea o sumedenie de lucruri de povestit, dar mai frumos decat toate era, zicea ea, sa stai pe un grind de nisip la lumina lunii, cand marea e linistita, si sa te uiti la orasul asezat pe coasta marii, in care stralucesc lumini ca sute de stele, sa auzi muzica si vuietul trasurilor si al oamenilor, sa privesti turnurile bisericilor si sa asculti clopotele. si sora cea mai tanara ardea de dorinta de a vedea toate aceste lucruri si asta tocmai din pricina ca nu putea sa se duca sa stea sus pe pamant. Seara s-a dus iar la fereastra si s-a uitat prin apa albastra; se gandea cum o fi orasul cel zgomotos si i se parea ca aude clopotele.
        Peste un an, alta sora de-a ei a capatat invoire sa se urce la fata apei si sa inoate pana unde-o vrea. A iesit din mare cand asfintea soarele si privelistea asta i s-a parut ca-i cel mai frumos lucru pe care l-a vazut. Spunea ca tot cerul parca era din aur si nourii erau asa de minunati, cum nici nu se putea inchipui, zburau pe cer, rosii si albastri, dar si mai repede decat nourii zbura, asemenea unui val lung si alb, un stol de lebede catre soare. Dar soarele s-a scufundat in valuri si curand dupa aceea a pierit si lumina trandafirie care umplea fata marii si nourii.
        A mai trecut un an si s-a urcat sus si sora de-a treia. Asta era cea mai indrazneata din toate; a intrat pe gura unui fluviu care se varsa in mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte si de alta, erau podgorii; printre paduri minunate se iveau case si castele si in copaci erau pasari care cantau. La o cotitura a dat de-un card de copii care se scaldau si se harjoneau in apa; a vrut sa se joace si ea cu dansii, dar copiii au fugit speriati si deodata a venit un animal mititel si negru; era un caine, dar ea nu mai vazuse caini pana atunci; a inceput sa latre la dansa asa de tare, ca ei i-a fost frica si s-a intors repede inapoi in mare. si acuma ea zicea ca niciodata n-are sa uite padurile, dealurile si pe copiii aceia dragalasi, care puteau sa inoate, desi nu aveau coada.
        Cea de-a patra sora nu era asa de viteaza si a ramas in mijlocul marii. Spunea ca acolo e mai frumos; te uiti si vezi pana departe de jur imprejur si cerul deasupra e ca un clopot de sticla. Vazuse si corabii, dar numai de departe tare, parca erau niste pescarusi; delfinii poznasi se dadeau de-a tumba si balenele cele mai mari improscau apa pe nari, parca erau in toate partile numai fantani tasnitoare.
        si iata ca i-a venit randul celei de-a cincea surori. Ziua ei de nastere cadea iarna si de aceea ea a vazut ce nu vazusera surorile ei cand iesisera la fata apei intaia oara. Marea era verde si in toate partile pluteau munti mari de gheata si fiecare parca era un margaritar, zicea ea, si totusi erau mai mari decat turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai ciudate si sclipeau ca niste diamante. Ea s-a asezat pe un munte de gheata si corabierii treceau speriati pe langa dansa si vantul i se juca prin par. Spre seara cerul s-a innourat, a inceput sa fulgere si sa tune, iar marea s-a intunecat si a inceput sa se zbuciume zgaltaind muntii de gheata care straluceau la lumina fulgerelor. Corabiile si-au strans panzele si pretutindeni era numai spaima si obida, ea insa sedea linistita pe muntele ei de gheata plutitor si se uita cum fulgerele aluneca in crucis si in curmezis pe cer.
        Fiecare dintre cele cinci surori, cand se suia intaia oara la fata apei, era incantata de lucrurile noi si frumoase pe care le vedea. Dupa aceea insa, cand urcatul deasupra apei ajungea sa fie ceva obisnuit, fiindca puteau sa iasa la fata marii cand voiau, nu le mai placea asa de tare sa se urce sus; ba chiar dupa o luna de zile fiecare spunea ca-i mai frumos jos la ele acasa.
        Acum, dupa ce toate se facusera mari, se luau uneori la brat si se urcau seara impreuna deasupra apei; surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decat ale oamenilor, si cand era furtuna si ele sa gandeau ca au sa se scufunde multe corabii, se duceau pe langa corabii si cantau si-n cantecele lor spuneau ce frumos e pe fundul marii. ii rugau pe corabieri sa nu le fie teama daca se scufunda, dar corabierii nu pricepeau limba lor si credeau ca vorbeste furtuna. si ei nu putea sa vada frumusetile din fundul apei, fiindca atunci cand corabia se scufunda corabierii se inecau si ajungeau morti la palatul imparatului marii.
        Cand surorile celelalte se urcau deasupra marii, sora cea mai mica ramanea singuratica si se uita dupa ele, si mai ca-i venea sa planga, dar zanele marii n-au lacrimi si de aceea durerea lor e si mai mare.
        - O, de-as implini o data cincisprezece ani! ofta ea; de pe acum stiu ca lumea de pe pamant si oamenii au sa-mi fie dragi!
in sfarsit, a implinit cincisprezece ani.
        - Acum esti mare, i-a spus bunica, mama imparatului marii. Hai sa te gatesc si pe tine ca si pe surorile tale!
si i-a pus in par o cununa de crini albi, cu petalele de margaritar; si i-a mai prins de coada opt stridii mari, ca sa-i insemne rangul.
        - Ma doare, a zis domnita.
        - Trebuie sa rabzi; maretia se tine cu osteneala!
O! ea ar fi aruncat cu placere toata aceasta maretie si si-ar fi scos bucuros cununa cea grea; florile cele rosii din gradina o prindeau mai bine, dar nu avea incotro. si-a luat ramas bun de la bunica-sa si s-a urcat, usoara ca o picatura de aer, prin apa.
        Soarele tocmai asfintise cand si-a scos capul din mare, dar nourii mai straluceau rosii si aurii si pe cer se ivise luceafarul de seara. Vazduhul era molcom si racoros, si marea era linistita. Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge si numai cu o panza intinsa, fiindca vantul nu batea deloc; pe funii si pe catarge sedeau mateloti. De pe corabie venea zvon de muzici si de cantece si deodata sute de lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis ca fluturau in aer steagurile tuturor popoarelor. Zana cea mica s-a dus pana la fereastra cabinei si s-a uitat. inauntru erau mai multi oameni imbracati de sarbatoare; dar cel mai frumos dintre ei printul cel tanar. Avea niste ochi mari, negri si nu parea sa aiba mai mult de cincisprezece ani. Astazi era ziua lui de nastere si de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau pe punte si cand printul a iesit si el pe coverta, sute de rachete au tasnit in aer si au facut o lumina ca ziua si zana s-a speriat si s-a scufundat repede in apa. Dar n-a stat mult si si-a scos capul si cand s-a uitat in vazduh parca toate stelele cerului cadeau pe ea. Niciodata nu vazuse ea asemenea minunatii de artificii. Sori mari se destramau, improscand flacari, pesti zburatori pluteau in aer si totul se oglindea in apa stralucitoare. Pe corabie era atat de multa lumina, incat se desluseau bine nu numai oamenii, dar chiar si fiecare funie. Ce frumos era printul. Strangea mainile celorlalti si zambea, si muzica canta.
        S-a facut tarziu, dar zana nu-si mai putea dezlipi ochii de la corabie si de la printul cel tanar si frumos. Lanternele colorate s-au stins; nu mai zburau rachete catre cer, nu se mai auzeau tunurile bubuind, insa in adancul marii era vuiet si zbucium. Zana statea la fata apei, valurile o ridicau si o leganau si ea se uita pe fereastra cabinei. A inceput sa bata vantul si corabia si-a desfacut una cate una panzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s-a innourat, in zare a inceput sa fulgere. Venea furtuna. Matelotii au strans panzele. Corabia a pornit repede, leganandu-se pe marea vanzolita, valurile se inaltau ca niste munti negri care parca voiau sa se rostogoleasca peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebada, apoi iesea iar la iveala printre talazurile inalte si se lasa iar in jos. Zanei i se paru ca-i un joc vesel al corabiei, dar celor din corabie nu li se parea deloc ca-i asa. Nava trosnea tot mai tare, peretii s-au spart de izbiturile valurilor, apa a patruns inauntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papura, si corabia s-a culcat pe-o parte si apa a inceput s-o cuprinda. Acum de-abia zana si-a dat seama ca cei de pe corabie erau in primejdie; chiar si ea trebuia sa se fereasca de barnele si lemnele care se desfaceau din corabie si erau impinse de valuri in toate partile. Cateva clipe a fost asa de intuneric, incat nu se mai putea zari nimic, pe urma, la lumina fulgerelor, toti cei de pe corabie s-au vazut; zana cauta din ochi pe printul cel tanar. Deodata l-a zarit scufundandu-se impreuna cu corabia si pierind in apa. Mai intai s-a bucurat ca el are sa ajunga jos la ea acasa, dar indata dupa aceea s-a gandit ca oamenii nu pot trai in apa si printul n-are sa poata ajunge decat mort la palatul tatalui ei. Nu, nu trebuie sa moara, s-a gandit ea si repede a pornit inot printre barnele si scandurile care pluteau pe apa, uitand cu totul ca acestea ar fi putut s-o loveasca si s-o vatame. si atunci s-a dat la fund, apoi a iesit mai departe din apa, pana a ajuns langa printul care de-abia mai putea sa inoate din pricina ca valurile puternice il acopereau mereu; bratele si picioarele ii erau frante de oboseala, ochii lui frumosi clipeau gata sa se inchida si chiar s-au inchis si el ar fi murit desigur daca n-ar fi fost zana. La prins cu o mana si cu cealalta i-a tinut capul deasupra apei si s-a lasat cu dansul in voia valurilor.
        Dimineata s-a facut iar vremea frumoasa, dar din corabie nu mai ramasese nimic. Soarele a rasarit rosu, stralucitor, din apa si la razele lui, obrajii printului parca s-au inviorat, dar ochii tot inchisi au ramas. Zana l-a sarutat pe frunte si i-a dat intr-o parte parul ud. I se parea ca seamana cu statuia din gradina ei din fundul marii. L-a mai sarutat o data, dorind din tot sufletul ca el sa mai traiasca.
        Deodata a zarit in fata ei pamantul, cu munti inalti si albastrui, ale caror piscuri straluceau de zapada parca ar fi fost niste lebede care facusera acolo popas. Jos, catre tarm, erau paduri verzi si mai in fata era o biserica sau o manastire, dar ea nu stia ce era si vedea ca-i o cladire mare. in gradina erau lamai si portocali si in fata portii palmieri. Marea facea aici un mic golf si apa era linistita, dar foarte adanca. Zana a inotat cu printul pana la o stanca de langa tarm presarata cu nisip alb si marunt si l-a asezat pe nisip, sprijinindu-l asa ca sa stea cu capul ridicat si cu fata la soare.
        in cladirea cea mare si alba au inceput sa traga clopotele si in gradini s-au ivit o multime de fete. Zana s-a ascuns dupa niste stanci care ieseau din apa si si-a turnat spuma de mare in par si pe piept ca sa nu i se vada fata si s-a uitat de dupa stanci sa vada cine are sa vie la print.
        N-a trecut mult si a venit o fata; intai s-a speriat, dar indata s-a dus repede si a chemat mai multi oameni si zana a vazut cum printul si-a venit in fire, cum s-a uitat imprejur zambindu-le tuturor, numai ei nu, si nici nu avea cum sa-i zambeasca, fiindca nu stia ca ea il scapase de la moarte. Zana s-a intristat si dupa ce l-au dus pe print in cladirea cea mare s-a scufundat si ea mahnita in apa si s-a intors la palatul tatalui ei din fundul marii.
        Fusese ea tacuta si ganditoare si mai inainte, acum insa s-a facut si mai tacuta. Surorile au intrebat-o ce-a vazut sus, dar ea nu le-a spus nimic. in fiecare zi, si dimineata si seara, iesea la fata apei si se ducea la locul unde il lasase pe print. A vazut cum incetul cu incetul poamele din gradina s-au copt, cum zapada de pe munti s-a topit, dar pe print nu-l vedea nicaieri si de aceea de fiecare data se intorcea acasa tot mai trista. Singura ei mangaiere era sa se duca in gradina si sa ia in brate statuia cea frumoasa de marmura care semana cu printul. De flori nu se mai ingrijea si ele crescusera ca niste balarii, napadisera cararile si acum isi impleteau tulpinile si ramurelele cu crengile copacilor, asa ca pe sub ele era intuneric de-a binelea.
        De la o vreme nu s-a mai putut tine si a spus uneia dintre surori ce-i sta pe inima, si sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor si catorva zane ale marii, care n-au vorbit despre asta decat cu prietenele lor cele mai bune. Una dintre ele stia cine-i printul, vazuse si ea petrecerea de pe corabie si de la ea s-a aflat unde-i palatul lui.
        Palatul acesta era cladit dintr-un fel de piatra galbena, stralucitoare, cu scari de marmura, din care una ajungea chiar pana la marginea marii. Cupole mari de aur se ridicau deasupra palatului si printre stalpii care inconjurau cladirea erau statui care parca erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor inalte se vedeau odai marete cu perdele de matase si covoare pe jos si cu tablouri mari atarnate de pereti. in mijlocul salii celei mari era o fantana tasnitoare si apa ajungea pana sus la cupola de sticla a tavanului. Prin cupola patrundea soarele luminand apa si plantele care cresteau in havuz.
        Acum zana stia unde sta printul si acolo se ducea ea catre seara si sedea pe apa pana tarziu noaptea. Se apropia de tarm mult mai mult decat s-apropiasera celelalte, ba se ducea chiar pana sub balconul de marmura care arunca o umbra lunga peste apa. Aici ea se oprea si se uita la tanarul print, care statea pe balcon si credea ca e singur in lumina lunii.
        De multe ori il vedea cum, seara, porneste pe mare pe o corabie cu stegulete multe la catarg; pe corabie canta muzica; ea asculta ascunsa in papurisul verde si cand vantul umfla valurile ei lungi si albe ca argintul cine-o vedea credea ca-i o lebada care isi intinde aripile.
        Noaptea, de multe ori, cand pescarii ieseau le pescuit cu faclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre print si se bucura ca-l scapase de la moarte atunci cand il luase in brate, pe jumatate mort, si-l purtase cu dansa pe valuri. si isi aducea aminte cum sezuse el cu capul pe pieptul ei, si cum ea il sarutase, printul nu stia de asta nimic si nici macar nu putea s-o viseze.
        Zana cea mica ii indragea tot mai tare pe oameni si tot mai tare ar fi vrut sa traiasca printre dansii si lumea lor i se parea mult mai mare decat lumea ei din fundul marii; puteau sa mearga cu corabiile pe apa, sa se urce pe munti pana deasupra norilor si tarile lor se intindeau, cu paduri si cu campii, mai departe decat ajungea ea cu privirea. Erau o multime de lucruri pe care voia sa le afle, dar surorile nu stiau ce sa-i spuna si de aceea, intr-o buna zi, a intrebat-o pe bunica-sa. Bunica cunostea bine lumea de deasupra apei si-i zicea tara de deasupra marii.
        - Cand oamenii nu se ineaca, a intrebat-o zana cea mica, atunci ei pot sa traiasca mereu? Nu mor si ei asa cum murim noi aici.
        - Ba da, a raspuns bunica, mor si ei si viata lor e chiar mai scurta decat a noastra. Noi putem sa traim si trei sute de ani, dar dupa ce am murit ne prefacem in spuma si n-avem nici macar un mormant aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai inviem din morti si suntem ca papura cea verde, care daca o tai nu mai inverzeste niciodata. Oamenii insa au un suflet care traieste mereu dupa ce trupul s-a facut tarana; sufletul lor se suie in stelele cele stralucitoare. Asa cum urcam noi la fata apei si vedem tara oamenilor, asa se urca ei pana la un taram necunoscut si minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodata.
        - Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor? a intrebat zana. As da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trait ca sa fiu om macar o zi si sa pot avea si eu parte de viata cereasca.
        - La asta nici sa nu te gandesti, a spus batrana. Noi suntem mult mai fericiti decat oamenii.
        - Va sa zica am sa mor si am sa ma prefac in spuma de mare si n-am sa mai aud muzica valurilor, si n-am sa mai vad soarele? Oare nu pot sa fac nimic ca sa capat si eu un suflet nemuritor?
        - Nu, a spus batrana; s-ar putea asta numai daca vreun om muritor te-ar iubi mai mult decat pe tatal si pe mama lui si s-ar gandi numai la tine, si te-ar lua de mana, si ti-ar jura dragoste si credinta pe vesnicie. Atunci, sufletul lui ar trece si in tine si ai avea si tu parte de fericirea oamenilor. ti-ar da suflet si totusi sufletul lui si l-ar pastra! Numai ca asta nu se poate intampla! Tocmai ceea ce ni se pare noua ca-i frumos, adica coada noastra de peste, tocmai asta li se pare oamenilor urat; acolo la dansii, ca sa fii frumos trebuie sa ai doua proptele grosolane, carora ei le zic picioare.
Zana a oftat si s-a uitat mahnita la coada ei de peste.
        - Mai bine sa ne bucuram de viata noastra asa cum este, a spus batrana. Sa inotam si sa sarim prin apa trei sute de ani cat avem de trait, dupa aceea ne ramane vreme destula sa ne odihnim! Deseara avem bal la curte!

        A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pamant. Peretii si tavanul salii de bal erau de sticla groasa, dar stravezie. Sute de scoici uriase, roze si verzui, stateau in siruri de o parte si de alta, si in fiecare ardea un foc albastru care lumina toata sala si se vedea si afara prin pereti, asa ca marea era toata luminata. Se puteau vedea toti pestii, de tot felul, mari si mici, cum inotau pe langa peretii de sticla; unii aveau solzi rosii, altii ii aveau albi ca argintul sau galbeni stralucitori ca aurul. Prin mijlocul salii curgea o apa larga si pe apa asta barbatii si femeile marii dansau dupa cantecul pe care-l cantau chiar ei. Oamenii de pe pamant n-au glasuri asa de frumoase. Zana cea mica a cantat mai frumos decat toti si toti au batut din palme dupa ce au ascultat-o. si o clipa s-a bucurat si ea, fiindca stia ca are cea mai frumoasa voce de pe pamant si din mare. Dupa aceea si-a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea sa uite pe printul cel frumos si nici sa uite parerea ei de rau ca n-are si ea un suflet nemuritor cum are el. S-a intristat asa de tare, ca s-a strecurat printre ceilalti si a iesit din palat si, in timp ce toti cantau si se veseleau, s-a dus in gradina si a sezut acolo, mahnita pana in fundul inimii. Deodata a auzit cornul, sunetele lui patrundeau inabusit prin apa pana la dansa. si ea s-a gandit: "Acum desigur ca printul pleaca cu corabia pe mare; mi-i mai drag decat tata si decat mama, si lui as vrea sa-i incredintez fericirea vietii mele. Am sa fac tot ce am sa pot ca sa capat si eu un suflet fara de moarte! Surorile mele danseaza in palat si nimeni nu ma vede. Am sa ma duc la vrajitoarea marii; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma ma duc la dansa, poate ca-mi da un sfat si ma ajuta!"
        Zana iesi din gradina si se duse catre bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia vrajitoarea. Nu fusese niciodata acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici iarba de mare, era numai cenusiu si gol; la bulboane apa se invartea ca niste roti de moara si tot ce lua cu ea ducea in adancime. Zana trebui sa treaca prin aceste vartejuri de apa ca sa ajunga la taramul vrajitoarei marii, iar aici alt drum nu era decat printr-un mal care parca fierbea si de care zicea vrajitoarea ca e namolul ei. Casa era in mijlocul unei paduri foarte ciudate. Copacii si tufisurile erau polipi, pe jumatate animale, pe jumatate plante; erau ca niste serpi cu sute de capete care ieseau din pamant; ramurile erau brate lungi si vascoase, cu degete ca niste viermi mladiosi, si toate madularele lor se miscau mereu, de la radacini pana in crestet. Tot ce puteau apuca din apa, apucau si nu mai lasau. Zana cea mica s-a oprit din mers, speriata; inima ii batea cu putere; mai ca s-ar fi intors inapoi, dar s-a gandit la print si la sufletul oamenilor si a capatat curaj. si-a strans parul in varful capului, ca sa nu i-l apuce polipii, si-a incrucisat mainile pe piept si s-a repezit inainte, asa cum se reped pestii prin apa, printre polipii cei uraciosi care isi intindeau dupa ea bratele mladioase ca s-o prinda. Vedea cum polipii tot ce apucau tineau strans cu sutele lor de brate subtiri, parca-n lanturi de fier. in bratele polipilor, oamenii care se inecasera si cazusera la fund erau ca niste schelete albe. tineau in bratele lor vasle si lazi si ciolane. intr-un loc, zana vazu cum polipii prinsesera o fata din neamul marii, ca si ea, si o sugrumasera; privelistea asta a speriat-o mai mult decat orice.
        in sfarsit, a ajuns la o poiana mlastinoasa prin care serpi de apa, mari si grasi, se tarau si se rostogoleau si isi aratau pantecele uracios si galbui. in mijlocul poienii era o casa facuta din ciolane albe de oameni inecati; vrajitoarea marii sedea chincita jos si-i dadea din gura de mancare unei broaste, asa cum dau oamenii zahar unui pui de canar. serpi de cei grasi si uraciosi i se incolaceau pe piept si pe umeri. si ea vorbea cu ei si le spunea "puisorii mei".
        - stiu ce vrei tu, a spus vrajitoarea marii. E o prostie sa vrei asta, dar am sa-ti fac pe plac pentru ca numai necazuri ai sa ai de pe urma lui, domnita frumoasa. Ai sa-ti lepezi coada si in locul ei ai sa capeti doua proptele asa cum au oamenii, pentru ca printul sa se indragosteasca de tine si tu sa capeti un suflet nemuritor.
si vrajitoarea a ras atat de uracios, incat broasca si serpii au cazut jos zvarcolindu-se.
        - Ai venit tocmai bine, a spus vrajitoarea; daca veneai maine, dupa apusul soarelui, n-as mai fi putut sa fac nimic pentru tine, decat doar de azi intr-un an. Am sa-ti dau o bautura si cu bautura asta tu trebuie sa te duci la tarmul marii, pana nu rasare soarele, sa sezi acolo pe tarm si s-o bei. Dupa ce-ai s-o bei, coada are sa ti se schimbe in madularele acelea carora oamenii le zic picioare. Dar sa stii ca are sa te doara, ai sa simti ca un cutit prin tot corpul. Toti cei care au sa te vada au sa spuie ca esti cea mai frumoasa fata din lume. Ai sa-ti pastrezi mersul tau leganat; nici o dantuitoare n-o sa se mladieze ca tine, insa la fiecare pas pe care ai sa-l faci au sa te doara picioarele ca si cum ai calca numai pe cutite ascutite si ca si cum ti-ar curge tot sangele. Daca vrei sa induri toate aceste chinuri, eu iti dau bautura.
        - Da, vreau, a spus zana cu glas tremurat si s-a gandit la print si la sufletul cel fara de moarte.
        - Sa stii insa, i-a mai spus vrajitoarea, ca o data ce-ai capatat infatisare omeneasca nu mai poti sa te prefaci iar in zana a marii. Nu te mai poti intoarce la surorile tale si la palatul tatalui tau, iar daca printul nu te iubeste, nu uita de tatal si de mama lui si nu tine la tine cu trup si suflet si nu ajungeti sa fiti sot si sotie, atunci tu nu capeti un suflet nemuritor. in ziua in care el se insoara cu alta, inima ta se rupe si tu te prefaci in spuma.
        - Vreau! a spus zana si s-a facut galbena ca moartea la fata.
        - Sa mai stii insa ca trebuie sa-mi platesti pentru asta, a zis vrajitoarea, si nu-i putin lucru ce-ti cer. Tu ai glas mai frumos decat au toate zanele si fetele din fundul marii; tu crezi ca cu glasul tau ai sa-l vrajesti, dar glasul tau trebuie sa mi-l dai mie. Eu iti dau bautura, dar si tu trebuie sa-mi dai mie ce ai mai bun. Pentru ca si eu trebuie sa pun in bautura asta sangele meu; numai asa capata tarie, ca o sabie cu doua taisuri.
        - Dar daca-mi iei glasul, atunci ce-mi mai ramane? a intrebat zana.
        - Chipul tau frumos, a raspuns vrajitoarea, mersul tau leganat si ochii tai care vorbesc; cu asta poti sa farmeci o inima omeneasca. Ei, ce zici, mai vrei? Daca vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plata si iti dau bautura.
        - Da, da, vreau! a spus zana, si atunci vrajitoarea a pus cazanul pe foc ca sa pregateasca bautura fermecata.
        - Curatenia e lucru bun, zise ea si sterse cazanul cu un manunchi de serpi.
Apoi s-a taiat la piept si si-a picurat sangele in cazan; aburii inchipuiau in aer tot felul de figuri schimonosite, ca-ti era frica sa te uiti la ele. Vrajitoarea a mai aruncat in cazan o multime de alte lucruri si cand a inceput sa clocoteasca, s-auzea din cazan parca ar fi plans un crocodil. in sfarsit, bautura a fost gata; era limpede ca apa.
        - Ia-o, ca-i gata, a spus vrajitoarea si i-a taiat zanei limba si acum zana era muta, nu mai putea nici sa vorbeasca, nici sa cante.
        - Daca polipii vor sa te prinda, cand ai sa treci iar prin padurea mea, a mai spus ea, azvarle-n ei o picatura din bautura asta si atunci bratele si degetele lor se sfarama-n bucati.
Dar zana nici n-a avut nevoie sa faca asa, pentru ca polipii s-au dat inapoi speriati cand au zarit bautura aceea care stralucea in mana ei ca o stea scanteietoare. Zana a trecut repede prin padure, prin mal si prin bulboana.
        Cand a ajuns la palat, facliile in sala de bal se stinsesera. De buna seama ca acum dormeau cu totii. Ea de altfel nici n-a indraznit sa intre, fiindca nu putea sa vorbeasca si avea de gand sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se rupea inima de mahnire. S-a furisat in gradina, a luat din straturile surorilor ei cate o floare si dupa ce-a trimis o mie de sarutari palatului a pornit-o in sus prin apa intunecata.
        Cand a ajuns sus, soarele inca nu rasarise. Zana a iesit pe mal langa palatul printului si s-a urcat pe scara de marmura. Luna lumina ca ziua. Zana a baut bautura aceea tare si iute si cand a baut-o parca i-ar fi trecut un cutit prin tot corpul si a cazut lesinata. Cand soarele a rasarit, s-a trezit. in fata ei statea printul si se uita la dansa cu ochii lui negri; asa de adanc se uita, ca ea si-a lasat ochii in jos. Atunci a vazut ca nu mai are coada de peste, ci doua picioare albe si gingase. Era goala si ca sa-si acopere goliciunea s-a invaluit in parul ei lung si des. Printul a intrebat-o cine-i si cum a ajuns acolo si ea se uita la el cu ochii ei adanci si albastri, dar nu putea sa vorbeasca. Atunci el a luat-o de mana si a dus-o in palat. Asa cum ii spusese vrajitoarea, ea la fiecare pas pe care il facea parca ar fi calcat pe ace si pe cutite ascutite, dar rabda asta cu bucurie. Printul o tinea de mana si langa dansul ea se simtea usoara ca un fulg si tuturor le placea mersul ei leganat si gratios.
        Au imbracat-o in haine scumpe de matase si muselina si acum era cea mai frumoasa din palat, atata numai ca era muta, nu putea nici sa vorbeasca, nici sa cante. Roabe frumoase in haine de matase si aur au venit si au cantat in fata printului si parintilor lui, regele si regina, si cantau una mai frumos decat cealalta si printul batea din palma si zambea catre ele. Zana s-a intristat pentru ca stia ca ea ar fi cantat mai frumos decat toate. si se gandea: "O, dac-ar sti el ca eu mi-am pierdut pe vesnicie glasul numai ca sa pot ajunge pana la dansul!"
        Dupa aceea roabele au inceput sa danseze. Dar iata, atunci, ca zana si-a ridicat deasupra capului bratele ei albe si frumoase, s-a inaltat in varful picioarelor si a inceput si ea sa danseze asa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare miscare pe care-o facea, frumusetea ei iesea si mai mult la iveala, iar ochii vorbeau si privirile lor mergeau la inima mai adanc decat cantecul roabelor.
        Toti erau fermecati, mai cu seama printul, si ea dansa mereu, desi ori de cate ori picioarele ei atingeau pamantul parc-ar fi calcat pe varfuri de cutit. Printul a spus ca de-acum inainte ea tot pe langa dansul are sa stea si i-a dat voie sa doarma la usa lui pe-o saltea de catifea.
        A pus sa-i faca haine barbatesti, ca sa-l poata insoti calare. Plecau amandoi calare si umblau prin paduri pline de mireasma, si ramurile verzi ii dezmierdau pe umeri si pasarile cantau prin frunze. Zana s-a suit cu printul pe muntii cei inalti si cu toate ca picioarele ei gingase sangerau si ceilalti vedeau ca-i sangereaza si se speriau, ea radea si mergea cu el mai departe, pana ajungeau sa vada norii plutind dedesubtul lor ca niste stoluri de lebede in drum spre tari straine.
        Acasa, in palatul printului, noaptea cand toti ceilalti dormeau, ea iesea si se ducea pe scara cea larga de marmura; picioarele o usturau; si le baga in apa rece a marii si se gandea la cei din adancime.
        O data, surorile ei au venit la brat si au cantat un cantec de jale si ea le-a facut semn cu mana si ele au vazut-o si i-au spus ca plecarea ei i-a indurerat pe toti. Dupa aceea, au venit in fiecare noapte si o data zana cea mica a zarit departe in larg si pe bunica-sa, care de ani de zile nu mai iesise la fata marii, si l-a zarit si pe tatal ei, imparatul marii, cu coroana pe cap; intindeau amandoi bratele spre dansa, dar nu indrazneau sa vina asa de aproape de tarm ca surorile ei.
        Cu fiecare zi care trecea, ea ii era tot mai draga printului. ii era asa de draga cum ti-i drag un copil cuminte si dragalas, dar s-o faca regina nici prin gand nu-i trecea; si ea, ca sa capete un suflet nemuritor, trebuia sa fie sotia lui, ca daca nu, in ziua nuntii lui avea sa se prefaca in spuma.
Cand el o lua in brate si o saruta pe frunte, ochii ei parca spuneau:
        - Asa-i ca iti sunt draga mai mult decat orice pe lume?
        - Da, imi esti cea mai draga, spunea printul, pentru ca ai inima cea mai buna, tii la mine mai mult decat oricine si semeni cu o fata pe care am vazut-o candva si pe care desigur ca n-am s-o mai vad niciodata. Eram pe o corabie, corabia s-a scufundat si valurile m-au aruncat pe mal langa un templu in care slujeau niste fete. Una dintre ele m-a gasit pe tarm si m-a scapat de la moarte; abia de doua ori am vazut-o. Numai pe dansa as putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e in slujba sfanta la templul acela si trebuie sa ramaie acolo. De aceea soarta mea cea buna mi te-a trimis pe tine si de tine n-am sa ma despart niciodata.
        "Vai, nu stie ca eu l-am scapat! se gandea zana. L-am dus pe mare pana la mal, acolo unde-i templul. Dupa aceea m-am ascuns pe dupa stanci si m-am acoperit cu spuma si m-am uitat sa vad daca vine cineva. si a venit fata aceea pe care o iubeste mai mult decat pe mine."
si zana a oftat adanc, ca nu putea sa planga. si s-a gandit:
        "A zis ca fata e in slujba templului si nu poate sa plece de-acolo, asa ca nu se mai pot intalni niciodata. Dar eu stau cu el si-l vad in fiecare zi; am sa-l slujesc, am sa-l iubesc si am sa-mi dau si viata pentru dansul."

        si iata ca intr-o buna zi s-a raspandit vestea ca printul se insoara cu fata regelui din tara vecina si ca de aceea a pus sa i se pregateasca o corabie mareata. Pe fata se spunea numai ca printul se duce sa vada tara vecina, dar de fapt se ducea ca s-o vada pe fata regelui si avea sa fie insotit de un alai strasnic; zana insa clatina din cap si zambea; ea stia mai bine decat toti ce gandeste printul. "Trebuie sa plec, ii spuse el trebuie sa ma duc s-o vad pe printesa, ca asa vor parintii mei, dar n-au sa ma poata sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc, ca nu seamana cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; daca ma insor vreodata, apoi numai cu tine ma insor, blanda si dulce copila cu ochi adanci si visatori."
si a sarutat-o, jucandu-se cu parul ei lung si frumos, si si-a rezemat capul de pieptul ei; si ea visa la fericirea oamenilor si la sufletul cel fara de moarte.
        - Va sa zica nu ti-i frica de mine? a spus el, cand au pornit amandoi cu corabia cea mareata spre tara regelui vecin.
si a inceput sa-i spuie cum e marea atunci cand e furtuna, si cum e atunci cand vantul a stat, si i-a spus ca in adancuri sunt pesti ciudati si i-a povestit ce vad scafandrii cand coboara in fundul marii mai bine decat oricine.
        Noaptea pe luna, cand toti dormeau, afara de carmaciul corabiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat in apa si i s-a parut ca vede in fund palatul tatalui ei; pe acoperis statea bunica cu coroana de argint pe cap si se uita in sus la pantecele corabiei. Surorile ei au iesit la fata apei si s-au uitat la ea cu tristete si frangandu-si mainile. Ea le-a facut semn, le-a zambit si tocmai voia sa le spuie ca-i merge bine si ca e fericita, cand deodata un marinar s-a apropiat de dansa si atunci surorile s-au scufundat repede in apa; marinarul a crezut insa ca trupurile lor albe fusesera doar spuma de pe creasta unui val.
        A doua zi dimineata, corabia a ajuns in portul capitalei tarii vecine. Toate clopotele bateau si din turnuri porneau mereu sunete de trambita si soldatii dadeau onorul, cu steaguri si cu sabia la umar. Cateva zile au tinut petrecerile. Balurile si sindrofiile se tineau lant. Dar printesa inca nu sosise. Era departe, intr-un templu, unde-o dusesera ca sa desprinda virtutile regale. in sfarsit, a sosit si ea.
        Zana era curioasa sa vada cat e de frumoasa. si intr-adevar, a trebuit sa-si spuie si ea ca fata mai frumoasa decat printesa nu vazuse. Avea o fata neteda si luminoasa si ochii negri si blanzi luceau in dosul genelor lungi.
Cum a vazut-o, printul a spus:
        - Tu m-ai scapat de la moarte atunci pe tarm, cand zaceam mort. si si-a strans in brate logodnica, rosie la fata de bucurie.
        - O, sunt foarte fericit! a spus el zanei. Mi s-a implinit dorinta mea cea mai adanca. stiu ca ai sa te bucuri si tu, pentru ca tii la mine mai mult decat la orice.
Zana i-a sarutat mana, dar inima i se rupea de durere. stia ca in ziua nuntii lui ea va muri si se va preface in spuma pe valuri.
        Clopotele bateau, crainicii umblau pe uliti si vesteau logodna. La toate altarele, in catui de argint, ardea ulei parfumat. Preotii cadelnitau si mirele si mireasa s-au prins de mana si au primit binecuvantarea episcopului. Zana, in matase si fir imbracata, tinea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cantecele de sarbatoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sfanta, ea se gandea la moartea ei si la ceea ce pierduse.
        Seara, printul si printesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile falfaiau si in mijlocul corabiei era un cort de aur si de purpura cu perne scumpe. Aici aveau sa doarma insurateii. Panzele s-au umflat de vant si corabia a inceput sa alunece domol pe marea linistita.
        Cand s-a facut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate si au dansat veseli pe punte. Zana si-a adus aminte cum a iesit ea din mare intaia oara si cum a vazut si atunci o petrecere pe corabie. A inceput si ea sa danseze lunecand parca prin aer ca o randunica fugarita si toti au batut din palme vazand-o cum danseaza; si intr-adevar ca niciodata nu dansase asa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parca ar fi calcat numai pe varfuri de cutit, dar ea nu simtea; inima o durea si mai tare. stia ca asta e cea din urma seara cand il mai vedea pe print, pe omul pentru care isi lasase si tara, si parintii, pentru care isi daduse glasul ei cel frumos si suferise in orice clipa chinuri sfasietoare, fara ca el sa banuiasca macar. Era cea din urma noapte in care mai rasufla aerul pe care il rasufla si el, in care mai zarea marea cea adanca si cerul cu stele; o noapte vesnica, fara ganduri si fara vise o astepta pe ea, care nu avea suflet si care nu putea sa capete un suflet. Pe corabie veselia si petrecerea au tinut pana tarziu dupa miezul noptii si ea tot timpul a dansat gandindu-se numai la moarte. Printul si-a sarutat sotia, jucandu-se cu parul ei negru si, brat la brat, s-au dus amandoi in cortul cel minunat.
        Pe corabie era acum liniste, numai carmaciul statea la carma. Zana s-a sprijinit cu coatele de marginea corabiei si a stat uitandu-se catre rasarit si asteptand zorii; stia ca cea dintai raza de soare are s-o omoare. si deodata a vazut pe surorile ei ca ies din mare, galbene la fata ca si ea; si parul lor lung si frumos nu mai flutura in vant; si-l taiasera.
        - Am dat vrajitoarei parul nostru, au spus ele, ca sa-ti putem veni in ajutor si sa nu mori maine dimineata. Vrajitoarea ne-a dat un cutit, uite-l ce ascutit este! Pana a nu rasari soarele, tu sa infigi cutitul in inima printului si sangele lui cald are sa se prefaca in coada de peste si tu ai sa fii iar o zana a marii si ai sa poti sa te scobori iar la noi si sa traiesti trei sute de ani si abia dupa aceea sa te preschimbi in spuma in valuri, sarata si fara viata. Bunica e mahnita si ea, fiindca si parul ei alb a cazut ca si al nostru, taiat de foarfecele vrajitoarei. Omoara-l pe print si intoarce-te la noi! Grabeste-te, ca uite, la rasarit cerul s-a inrosit! Acusi rasare soarele si tu mori!
Surorile au oftat adanc si s-au scufundat in valuri.
        Zana cea mica a dat la o parte perdeaua de purpura a cortului. Printesa cea frumoasa dormea cu capul pe pieptul printului. Zana s-a aplecat, l-a sarutat pe frunte si s-a uitat apoi la cerul pe care incepusera sa se intinda zorii, si dupa aceea la cutitul cel ascutit, si pe urma iar la print. Printul visa si in vis rostea numele printesei; numai pe ea o avea in minte. Cutitul a inceput sa tremure in mana zanei si ea deodata l-a aruncat departe, in apa cu sclipiri rosii; si acolo unde a cazut cutitul picaturi de sange parca au tasnit din mare. Zana s-a mai uitat o data la print, apoi s-a azvarlit in apa si deodata a simtit ca i se preface trupul in spuma.
        Soarele a iesit din mare; razele lui au cazut blande si calde pe spuma marii rece ca moartea; si zana n-a mai simtit moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau sute de fiinte stravezii, minunate la vedere; zarea prin ele panzele albe ale corabiei si norii rosii de pe cer. Vorba lor era melodioasa, dar era ca vocea unor duhuri fara trup; urechea omeneasca n-o putea auzi, tot asa cum ochiul omenesc nu putea sa zareasca acele fiinte; zburau prin aer fara aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zana deodata vazu ca si ea are un trup ca si ele, un trup care se inalta incet-incet din spuma.
        - Unde ma duc? a intrebat ea, si vocea ei suna ca vocea unei fiinte de pe alta lume, o voce ca a unui duh si pe care nici o muzica pamanteana n-ar putea-o rosti.
        - Te duci la fiicele aerului, au raspuns acele fiinte din vazduh. Zanele marii n-au suflet nemuritor si nici nu pot capata asemenea suflet daca nu dobandesc dragostea unui om. Viata lor cea vesnica atarna de o putere straina. Fiicele aerului nici ele n-au suflet nemuritor, pot insa sa-si capete unul facand fapte bune. Zburam catre tarile calde si ducem acolo racoarea. imprastiem in aer mireasma florilor si aducem mangaiere si inviorare. si dupa ce trei sute de ani ne-am straduit sa facem tot binele pe care-l putem face, capatam un suflet nemuritor si luam parte la fericirea cea vesnica a oamenilor. Tu, biata zana a marii, ai indurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit si de aceea poti si tu sa capeti un suflet nemuritor dupa trei sute de ani de fapte bune.
        Zana cea mica si-a ridicat bratele stravezii catre soare si acum, intaia data in viata, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar miscare si viata. Zana a vazut cum printul si printesa o cautau in toate partile; se uitau cu mahnire la spuma valurilor, parca ar fi stiut ca ea se aruncase in valuri. Zana a sarutat, nevazuta,fruntea printesei,a zambit catre print,apoi s-a urcat impreuna cu ceilalti copii ai aerului pe un nor trandafiriu,care plutea pe cer.
 


Mica Sirena (Zana Marii)


Aceasta pagina a fost accesata de 4820 ori.
{literal} {/literal}