Privighetoarea
de Hans Christian Andersen
Povestea pe care v-o spun acuma s-a intamplat in China, in vremuri stravechi.
Palatul imparatului Chinei era cel mai frumos din lume, cladit numai din cel mai scump portelan, dar asa de sfaramicios, asa de gingas, incat trebuia sa umbli cu mare bagare de seama prin el - sa nu se sparga. in gradina erau niste flori minunate si de cele mai frumoase atarnau zurgalai de argint, care sunau mereu, ca sa nu treaca cineva pe langa ele si sa nu le vada. Gradina era plina de minunatii si era asa de mare incat nici gradinarul nu stia pana unde se intinde; daca mergeai tot inainte ajungeai intr-o padure cu copaci inalti si lacuri adanci. Padurea mergea pana la marginea marii si marea era albastra si adanca. Corabiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor si intr-un copac era o privighetoare care canta asa de frumos incat pana si un biet pescar care nu-si mai vedea capul de treaba si de griji se oprea in loc si asculta cand venea noaptea sa-si ridice navodul.
"Doamne! Ce frumos canta!", zicea el, dar nu zabovea mult fiindca trebuia sa scoata navodul si trecea mai departe si uita de pasare; dar cand in noaptea urmatoare privighetoarea canta si pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: "Doamne! Ce frumos canta!"
Veneau calatori de peste mari si tari in orasul imparatului ca sa vada palatul si gradina si toti se minunau de atata frumusete; dar cand auzeau privighetoarea spuneau: "Ceva mai frumos nu se poate!"
Calatorii cand se intorceau la ei acasa spuneau ce-au vazut si invatatii scriau sumedenie de carti despre palatul si gradina imparatului Chinei, dar nu uitau nici de privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau si poeti slaveau in versuri privighetoarea din padurea de la marginea marii.
Cartile pe care le scriau invatatii erau raspandite peste tot pamantul si cateva din ele au ajuns si pana la imparatul Chinei. sezand pe tronul lui de aur le citea si dadea din cap multumit, fiindca in cartile acelea se spuneau lucruri asa de frumoase despre oras, despre palat si despre gradina. "Dar mai frumos decat totul e privighetoarea", spuneau cartile.
- Ce-i asta? a intrebat imparatul. Eu nu stiu nimic. Despre ce privighetoare e vorba? Sa fie o asemenea pasare in imparatia mea si chiar aici in gradina si eu sa nu stiu? Trebuie sa aflu din carti?
si a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era asa de mandru incat atunci cand vreunul mai mic decat el indraznea sa vorbeasca cu dansul sau sa-l intrebe ceva el spunea numai atat: P! Adica asta si cu nimica era totuna.
- Ia te uita ce-am aflat, a spus imparatul. Cica ar fi pe aici o pasare minunata care se cheama privighetoare. Se spune ca ar fi cel mai minunat lucru din toata imparatia. Cum se face ca eu pana acuma n-am stiut nimic?
- N-am auzit niciodata despre o asemenea pasare, a zis sfetnicul. Nu s-a infatisat niciodata la curte.
- Sa vie aici numaidecat deseara si sa cante in fata mea – a spus imparatul. O lume intreaga stie ce am si numai eu nu stiu.
- Pana acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut si am s-o gasesc.
Dar unde s-o gaseasca? Sfetnicul a alergat pe scari in sus si in jos, a cutreierat tot palatul, dar toti cei pe care-i intalnea si ii intreba habar n-aveau de vreo privighetoare. Sfetnicul s-a dus inapoi la imparat si i-a spus ca asta trebuie sa fie o poveste nascocita de cei care scriu carti.
- Maria ta, a spus el, nu trebuie sa crezi tot ce scrie acolo; cartile, foarte des, sunt numai nascociri. Ba uneori in ele au parascovenii si vrajitorii.
- Cartea in care am citit asta, a zis imparatul, mi-a trimis-o imparatul Japoniei, asa ca nu poate sa fie mincinoasa. Vreau s-ascult si eu privighetoarea. Deseara sa fie aici numaidecat. Va avea inalta mea bunavointa. si daca nu vine, atunci deseara toti curtenii, dupa ce au sa stea la masa, au sa fie calcati in picioare.
Cand a auzit asta sfetnicul - iar a inceput sa alerge pe scari in toate partile; si toti curtenii alergau cu el, fiindca nu le-ar fi placut sa fie calcati in picioare. si toti intrebau si cautau privighetoarea aceea minunata, despre care toata lumea stia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise.
in sfarsit, au dat de o biata fata de la bucatarie care le-a spus:
- Eu stiu unde-i privighetoarea aceea si am auzit-o cum canta. in fiecare seara mi se da voie sa iau ce mai ramane de la masa si sa duc de mancare mamei care-i saraca si bolnava. Casa noastra e chiar pe tarm si cand trec noaptea prin padure si ma opresc oleaca sa ma odihnesc, ascult cum canta privighetoarea. Canta asa de dulce ca-mi dau lacrimile si cand o aud parca m-ar saruta mama.
- Uite ce, fetito, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toata bucataria si ai sa ai voie sa-l vezi pe imparat cand sta la masa, numai sa ne duci la privighetoare, fiindca trebuie neaparat sa se infatiseze deseara la curte.
si s-au dus cu totii in padure, acolo unde avea obiceiul sa cante privighetoarea. Cum mergeau ei asa, o vaca de prin apropiere a inceput sa mugeasca.
- I-auziti, au spus curtenii, asta trebuie sa fie privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate asa de mica! Dar parca am mai auzit noi glasul acesta!
- Nu! E o vaca! a zis fata de la bucatarie. N-am ajuns inca.
Au mai mers o bucata si au auzit niste broaste intr-o balta.
- Strasnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, canta de parc-ar fi clopoteii din templu.
- Nu! Sunt niste broaste, a zis fata. indata o s-o auzim si pe ea. si deodata privighetoarea a inceput sa cante.
- Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultati-o cum canta! Uite-o colo sus! si le-a aratat pe-o creanga o pasare mititica si cenusie.
- Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi-as fi inchipuit ca-i asa; e atat de mica si de stearsa! Eu cred ca si-a pierdut culoarea, de spaima ca vede atatea fete simandicoase in preajma ei.
- Privighetoareo! a strigat fata de la bucatarie, maria sa imparatul vrea sa te auda cum canti.
- Cum sa nu! Bucuros! a spus privighetoarea si a cantat de-ti era mai mare dragul s-o asculti.
- Parc-ar fi niste clopotei de sticla, a spus sfetnicul. Ia uite cum ii merge gusa! Ciudat lucru ca pana acuma n-am vazut-o. Au sa se minuneze toti de la curte cand au s-o vada.
- Sa mai cant o data imparatului? a intrebat privighetoarea. Ea credea ca imparatul e si el acolo.
- Scumpa si minunata privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie sa te poftesc deseara la o serbare la curte, unde ai sa farmeci pe maria sa imparatul cu cantecele tale minunate.
- Cantecul meu suna mai bine in padure, a spus privighetoarea, dar s-a dus cu ei cand a auzit ca asa vrea imparatul.
La palat totul era pregatit ca de sarbatoare. Pardoseala si peretii care erau de portelan straluceau luminati de mii de lampi de aur si pretutindeni erau flori frumoase care sunau din zurgalai. si era o larma de zurgalai ca nu te puteai auzi.
in sala cea mare, in care sedea imparatul, era atarnata la mijloc o prajina de aur pe care trebuia sa se aseze privighetoarea. Toata curtea era adunata si fata de la bucatarie capatase ingaduinta sa stea si ea dupa usa, fiindca acuma i se daduse titlul de bucatareasa imparateasca. Toti erau imbracati cu haine de sarbatoare si toti se uitau la pasarea cea mititica si cenusie careia imparatul ii facea semn din cap.
Privighetoarea a inceput sa cante si imparatului i-au dat lacrimile; lacrimile ii curgeau pe obraz si privighetoarea canta tot mai frumos; cantecul ei iti mergea drept la inima. imparatul a fost foarte multumit si a spus ca privighetoarea sa poarte un papuc de aur la gat. Dar privighetoarea i-a multumit si i-a raspuns ca a fost rasplatita indeajuns.
- Am vazut lacrimi in ochii imparatului si asta-i pentru mine cea mai mare comoara! Mai mare rasplata nu vreau! si iar a cantat un cantec cu glasul ei dulce.
- E cea mai frumoasa voce pe care am auzit-o, spuneau doamnele de la curte si au luat apa in gura ca sa galgaie si ele la fel, atunci cand vor vorbi cu cineva; ele credeau ca daca vor galgai au sa fie si ele privighetori. Pana si slujitorii si fetele din casa isi dadura in vileag multumirea lor si asta e mare lucru, fiindca soiul acesta de oameni e foarte greu sa-l multumesti. Dupa cum vedeti, privighetoarea era pe placul tuturora.
A trebuit sa ramana la curte; avea colivia ei si putea sa iasa la plimbare de doua ori pe zi si o data pe noapte. Avea doisprezece slujitori si fiecare din ei o tinea legata de picior cu un snur de matase. Nu era deloc placut sa te plimbi asa.
Tot orasul vorbea de pasarea cea minunata. Cand doi oameni se intalneau, oftau numai si se intelegeau; unsprezece copii cocosati au fost porecliti cu numele ei, dar nici unul nu canta ca ea.
intr-o buna zi, imparatul a primit o lada pe care era scris: Privighetoarea.
- Trebuie sa fie iar o carte despre pasarea noastra vestita in toata lumea, a spus imparatul.
Nu era insa o carte, era o jucarie intr-o cutie, o privighetoare facuta cu mestesug, care semana cu o privighetoare vie, dar era incrustata toata cu diamante, rubine si safire. Daca bagai in ea o cheie si o intorceai cum intorci un ceas, canta un cantec din acelea pe care le canta privighetoarea cea vie. si in timp ce canta, dadea din coada si stralucea de aur si de argint. La gat purta o cordeluta pe care era scris asa: "Privighetoarea imparatului Japoniei e saracacioasa fata de cea a imparatului Chinei".
- Minunat lucru! au spus cu totii si omul care adusese pasarea asta mestesugita a capatat titlul de Mare Aducator de privighetori la curtea imperiala.
- Acuma sa le punem pe amandoua sa cante! Are sa fie ceva nemaipomenit de frumos!
Au cantat impreuna, dar nu prea mergea bine cantecul, fiindca privighetoarea cea adevarata canta in felul ei si privighetoarea cealalta canta cand niste suluri de metal se invarteau intr-insa.
- Nu-i vina ei, a spus maestrul de muzica al curtii; ea nu poate canta decat dupa tact, asa cum se canta la scoala mea de muzica.
Au lasat-o deci sa cante singura. A placut tuturor tot asa de mult ca si privighetoarea cea adevarata; dar pe langa asta era mai frumoasa la infatisare si stralucea ca un giuvaer.
A cantat de treizeci si trei de ori aceeasi bucata si tot n-a obosit. Toti voiau s-o mai auda, dar imparatul a spus ca acuma trebuie sa cante si privighetoarea cea adevarata. Dar cand au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu vazuse ca zburase pe fereastra si plecase in padurea ei.
- Cum se poate una ca asta? s-a mirat imparatul.
si toti curtenii au fost de parere ca privighetoarea e o fiinta foarte nerecunoscatoare.
- Dar nu-i nimica, au spus ei, avem acuma o pasare si mai minunata.
si iar au pus jucaria sa cante si asta era a treizeci si patra oara cand auzeau aceeasi bucata, dar tot n-o invatasera pe de rost, fiindca era foarte grea. Maestrul de muzica a adus niste laude grozave pasarii si a spus ca e mai buna decat privighetoarea cea adevarata si asta nu numai in ce priveste imbracamintea si pietrele scumpe, dar chiar si in ce priveste alcatuirea ei pe dinauntru.
- Pentru ca, vedeti dumneavoastra, cu privighetoarea cea adevarata nu poti sa stii niciodata ce are sa fie, pe cand cu cea artificiala totul e hotarat mai dinainte. Poti sa-ti dai seama de tot ce se intampla, poti s-o deschizi si sa arati gandirea omeneasca, sa arati cum sunt sulurile, cum se invartesc si cum se perinda unele dupa altele!
- Chiar asa sunt si gandurile noastre! au spus cu totii si maestrul a capatat invoirea sa arate in duminica urmatoare poporului pasarea. imparatul a poruncit s-o puna sa cante ca s-o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat-o si au fost grozav de multumiti, parca s-ar fi imbatat cu ceai, ceea ce e un obicei foarte chinezesc. si toti au spus: "O!", si si-au ridicat in sus degetul aratator si au dat din cap. Numai pescarul cel sarac, care auzise privighetoarea cea adevarata, spunea: "Canta frumos, melodia e la fel, dar lipseste ceva, nu stiu ce anume, dar lipseste!"
Privighetoarea cea adevarata a fost izgonita din imparatie. Pasarea cea plasmuita isi avea locul ei pe o perna de matase, chiar langa patul imparatului. Toate darurile pe care le primise erau adunate imprejuru-i si ea acuma capatase un titlu mai mare, era "Cantareata a iatacului maiestatii sale imperiale" si avea rangul intai de pe partea stanga, fiindca imparatul socotea ca partea cea mai nobila e aceea in care e inima si inima si la imparati tot in stanga e asezata. Maestrul de muzica a scos despre pasarea cea plasmuita o lucrare in douazeci si cinci de volume; era o lucrare asa de savanta si de lunga si plina de cuvintele chinezesti cele mai grele, incat toti se grabeau sa spuna ca au citit-o si au inteles-o, fiindca altfel ar fi fost luati drept prosti si calcati in picioare.
si asa a trecut un an. imparatul, curtenii si toti ceilalti chinezi stiau acuma pe de rost fiecare tril din cantecul pasarii celeia plasmuite, dar tocmai de aceea le placea acuma mai mult decat oricand. Puteau sa cante si ei cu ea si asa chiar si faceau. Toti copiii de pe ulita cantau si imparatul canta si el. Era ceva minunat.
intr-o seara insa, cand pasarea tocmai canta foarte frumos si imparatul sedea in pat si o asculta, inauntrul ei s-a auzit deodata o paraitura si ceva a plesnit. Toate rotitele s-au desfacut si muzica s-a oprit.
imparatul a sarit repede din pat si a chemat pe doctorul palatului, dar ce putea sa faca? Au adus atunci un ceasornicar si acesta, dupa multa vorbarie si cercetare, a dres putintel pasarea, dar a spus ca de-acuma inainte trebuie crutata, fiindca zimtii de pe suluri s-au tocit si e cu neputinta sa se faca altii noi in asa fel incat sa mearga bine muzica. Mare mahnire pe toata lumea! Acuma, numai o data pe an aveau voie sa puna pasarea sa cante si inca si asta era prea mult. Maestrul de muzica a tinut insa o mica cuvantare cu vorbe mari si a spus ca lucrul merge tot asa de bine ca si mai inainte si daca a spus el asa, atunci asa a fost!
Au mai trecut cinci ani si iata ca toata tara a fost coplesita de o mahnire adanca si adevarata. Chinezii tineau la imparatul lor si acuma el se imbolnavise si nu mai avea mult de trait. Fusese chiar ales alt imparat si poporul statea pe strada in fata palatului si tot intreba pe sfetnicul cel mare cum ii mai merge imparatului.
- P! spunea sfetnicul si clatina din cap.
imparatul zacea, rece si galben la fata, in patul lui larg si maret. Toata curtea credea ca a murit si toti se dusesera sa se inchine imparatului celui nou. Slujitorii iesisera pe afara sa vorbeasca despre aceasta intamplare si slujitoarele aveau sindrofie. in toate partile, prin sali si coridoare pusesera covoare groase ca sa nu se auda pasii si de aceea era atata liniste. Dar imparatul inca nu murise. sedea teapan si galben in patul lui maret cu perdele de catifea si ciucuri grei de aur. Fereastra era deschisa si luna patrundea in odaie luminand pe imparat si langa el pasarea cea plasmuita.
Bietul imparat abia mai putea sa rasufle, parca l-ar fi apasat ceva pe piept. A deschis ochii si a vazut ca era Moartea. Moartea isi pusese pe cap o coroana de aur si tinea intr-o mana sabia de aur a imparatului si in cealalta steagul lui cel frumos. De jur imprejur, din faldurile perdelelor mari de catifea ieseau niste capete ciudate, unele urate, altele dragalase si blande; erau faptele cele rele si faptele cele bune ale imparatului, care se uitau la el acum cand Moartea i se asezase pe inima.
- iti mai aduci aminte de noi? intrebau ele.
si ii povesteau o sumedenie de lucruri si el asculta si-l treceau sudorile.
- N-am stiut ca-i asa, spunea imparatul. Sa vie muzica, muzica si sa bata toba cea mare, sa nu mai aud ce spun!
Dar capetele vorbeau mai departe si Moartea dadea si ea din cap ca un chinez la tot ce spuneau.
- Sa vie muzica, muzica! striga imparatul. Pasarica de aur frumoasa, canta, canta ceva! ti-am dat aur si pietre scumpe, ti-am pus la gat chiar papucul meu de aur, hai, canta, canta ceva!
Pasarea insa nu canta, fiindca nu era nimeni pe acolo s-o intoarca, pentru ca ea nu canta decat daca o intorceai cu cheia ca pe un ceasornic. si Moartea se uita mereu la imparat cu gavanele pustii ale ochilor si pretutindeni era o liniste cumplita.
Deodata, afara la fereastra se auzi un cantec minunat. Era privighetoarea cea adevarata; sedea pe-o creanga si canta. Auzise ca imparatul era bolnav si venise acuma sa-i aduca mangaiere si speranta. si iata ca pe masura ce canta, nalucile se mistuiau in vazduh si sangele curgea tot mai repede prin madularele slabite ale imparatului. Pana si Moartea asculta si spunea: "Mai canta, privighetoare, mai canta!"
- Cant, dar ce-mi dai? imi dai sabia de aur? imi dai steagul cel frumos? imi dai coroana imparatului?
si Moartea i-a dat pentru fiecare cantec cate un giuvaer si privighetoarea a cantat mai departe. si in cantecul ei era vorba de cimitirele linistite in care cresc trandafirii albi si liliacul inflorit raspandeste mireasma si iarba moale e udata cu lacrimile celor ramasi in viata. si atunci pe Moarte a apucat-o dorul de gradina ei si a zburat pe fereastra ca o ceata rece si alba.
- iti multumesc, a spus imparatul, iti multumesc, pasare cereasca, acuma stiu cine esti. Te-am alungat din imparatia mea, dar tu nu te-ai suparat pe mine si ai venit si cu cantecul tau ai alungat de langa mine duhurile rele. Cum as putea sa te rasplatesc?
- M-ai rasplatit! a spus privighetoarea. Cand am cantat intaia oara te-am facut sa plangi si asta n-am sa uit niciodata; acestea-s giuvaerele care bucura cu adevarat inima cantaretului. Acuma dormi si eu am sa-ti cant. Cand ai sa te destepti, ai sa fii sanatos si puternic.
Privighetoarea a cantat iar si imparatul a adormit; dulce si molcom ii era somnul! Cand s-a trezit, soarele rasarise si stralucea in odaie. Nici un slujitor nu se intorsese; toti credeau ca murise. Numai privighetoarea era acolo si canta.
- Ramai aici cu mine! a spus imparatul. Ai sa canti numai cand ai sa vrei tu si pe pasarea asta plasmuita am s-o sfaram in bucati.
- Sa nu faci asta! a zis privighetoarea; a facut si ea lucru bun cat a putut, pastreaz-o ca si pana acum! Eu nu stau aici in palat, nu-mi place, dar poti sa ma chemi si daca mi-o placea si mie am sa vin seara si am sa stau la fereastra si am sa-ti cant ca sa te inveselesti, dar totodata si ca sa te gandesti la multe lucruri. in cantecele mele am sa pomenesc de cei fericiti, dar si de cei necajiti; am sa-ti vorbesc de ce e rau si de ce e bine, de ceea ce-i in preajma ta si tu nu stii. Pasarea cantatoare zboara in toate partile si la coliba pescarului sarac, si pe acoperisul taranului, la toti cei care-s departe de tine si de curtea ta. Inima ta mi-i draga mai mult decat coroana ta. Am sa vin si am sa-ti cant. Numai un lucru trebuie sa-mi fagaduiesti.
- Tot ce vrei! a spus imparatul si s-a ridicat din pat, s-a imbracat cu hainele lui imparatesti si si-a strans la inima sabia care era de aur greu.
- Un lucru numai te rog; sa nu spui nimanui ca ai o pasare care iti spune tot ce se intampla; asa are sa fie si mai bine.
si privighetoarea si-a luat zborul. Slujitorii au venit si toti credeau ca imparatul a murit; dar cand au intrat, au vazut ca se sculase din pat; si el le-a spus buna dimineata.
Privighetoarea
Aceasta pagina a fost accesata de 37260 ori.
